Fără să fim pesimiști, trebuie totuși să acceptăm ideea că pentru omenire va fi necesar să parcurgă încă un drum lung până când se va instaura o pace durabilă pe Pământ. Până atunci războaiele nu se vor înceta, ci vor dura zeci și sute de ani, generate de lăcomie, dorință de supremație, sete de putere și îmbogățire prin cucerirea de noi teritorii, dar și de insuficienta evoluție mentală a omului, de nerespectarea poruncii divine: „Iubește pe aproapele tău ca și pe tine însuți!”
La sfârșitul Primului Război Mondial, în 1919, după Tratatul de la Versailles, în urma discuțiilor dintre țări, ia ființă Liga Națiunilor, cu scopul de a veghea pacea lumii.
Din nefericire, nici această organizație internațională n-a reușit să-și atingă scopul. Oamenii încă nu se săturaseră de război și suferință, astfel că, între 1939-1945, are loc al Doilea Război Mondial. În urma eșecului, în 1946 Liga Națiunilor a fost desființată oficial.
S-ar putea spune astfel că acesta a fost un experiment politic nereușit, dar nu în totalitate, căci ideea a rămas și s-a concretizat într-un nou proiect, care s-a dovedit viabil. La întâlnirea reprezentanților din 51 de țări, la San Francisco, la 24 octombrie 1945, s-au pus bazele ONU (Organizația Națiunilor Unite) – care, în prezent, este „cea mai importantă organizație internațională din lume”, având 193 de state membre. Membrii fondatori (sursa: Wikipedia) semnează Cartea Organizației Națiunilor Unite, fiind de acord cu misiunea ONU, de a asigura: „pacea mondială”, respectarea drepturilor omului”, „cooperarea internațională” și „respectarea dreptului internațional”. Cu toate acestea, după cum se vede, unele state încalcă cu bună știință aceste drepturi.
Sediul central al ONU se află la New York, dar are Birouri și la Haga, Viena, Geneva, Nairobi. Își exercită misiunea prin Agenții. Neavând armată proprie, folosește așa-zisa Forță de menținere a păcii („Căștile albastre”), alcătuită din voluntari din statele membre. România a fost acceptată în ONU în 1953.
Taxată precum un „monitor global”, ONU este de fapt o autoritate internațională supremă, de care ar trebui să țină seama toate statele lumii, însă în realitate lucrurile nu se desfășoară chiar așa, deoarece, prin folosirea forței, adesea marile puteri „fac legea”, după cum s-a putut observa în conflictele militare actuale.
Se înțelege de aici că și supremația ONU are limite, și aceasta pentru că ONU încă nu are suficientă putere, nu dispune de o „armată proprie” adevărată, care să descurajeze „încălcarea Legii” de către beligeranții doritori de conflicte. Nenumăratele pârghii de care dispune pentru a-și îndeplini misiunea nu par a fi suficiente, pentru că omul nu a trecut încă de un anumit stadiu al evoluției sale, aflându-se încă în zona Sfinxului.
Pentru o mai bună înțelegere a acestei afirmații, vom apela la un fragment dintr-un articol al filozofului danez Martinus, publicat în revista KOSMOS nr.2/1999, întitulat chiar ”Calea către pace”:
[Calea către pace este exclusiv numai înțelegerea faptului că alegerea soldaților, cu alte cuvinte alegerea militarilor, ar trebui să se întâmple numai acelora care efectiv și din toată inima sunt militari. A obliga oameni, care din toată inima sunt umaniști și nu au înclinația de a ucide sau răni oameni vii, a-i obliga pe ei să fie militari, aceasta deci este același lucru cu a sabota sau distruge pacea deja creată. Pacea se naște numai din câmpul iubirii față de aproapele. Dacă nu se lucrează și nu se îngrijește acel câmp, a nu se crede că cineva poate recolta fructele dătătoare de viață ale păcii.
În toate statele și popoarele există oameni care sunt militari înnăscuți, oameni care cred că totul trebuie să fie decis prin forță. În regiunea dreptății și umanismului, ei sunt încă în mare parte analfabeți. Tocmai acei oameni sunt pepiniera războiului și discordiei. Ei sunt dușmanii naturali împotriva militarilor altor state. Atât timp cât un stat are armată și trebuie să recruteze soldați, el trebuie să poată distinge psihologic militarii de umaniști, și deci să poată recruta militarii ca soldați și să elibereze umaniștii, care, desigur, n-au cauzat în niciun fel existența războiului. Fără îndoială, statele nu se pot lipsi de umaniștii lor, pentru că nicio pace nu este posibil de creat fără de umaniști înnăscuți. A lăsa umaniștii sau experții păcii să fie exterminați pe câmpurile de luptă împreună cu militarii, acest lucru înseamnă a arunca și copilul împreună cu apa de îmbăiat. Aceasta sabotează toate condițiile sau posibilitățile pentru a crea pacea. Singura cale către protejare contra răului, contra atacurilor, violenței și brutalității altor oameni nu este sabotarea ucigașă, uciderea și asasinarea. Dimpotrivă, este activitatea de a curăța propriul său interior de toate din acea specie, pentru că forțele animalice și ucigașe din interiorul omului sunt izvorul eventualului său război contra aproapelui, și al acelor leziuni și sorți întunecate care vor fi urmate de acesta. Dar împotriva acestui efect revenitor al unei manifestări întunecate față de aproapele nu există protecție.
Așa este, indiferent câte unelte de război și câte divizii sau armate de soldați, câtă poliție sau justiție își imaginează cineva pentru protejarea sa. Soarta îl lovește pe om fără greșeală, la fel în împrejurări liniștite ca și în mijlocul acțiunii ucigătoare a războiului. Legea se împlinește: ”Dacă cineva va ucide cu sabia, el de sabie va fi ucis” (Ap. 13.10). Calea către pace este deci exclusiv acțiunea de a da aproapelui nostru acea pace și binecuvântare, în care noi înșine dorim să trăim.]
Comentariu introductiv și traducere din esperanto: Mihai Trifoi
