Plecăm din București pe o căldură înăbușitoare, totul arde, asfaltul încins ridică temperatura la nivelul solului mult peste cea prognosticată de meteorologi.
Spiritul de aventură ne dă bucuria cu care vom străbate drumul până în Zăbala, județul Covasna, locul copilăriei mele.
Călătoriile îmi oferă acea exuberanță pe care o simt chiar și numai la gândul că voi călători. Este drum lung, însă satul Zăbala este în sufletul meu, nimic nu îi poate șterge amintirea, este locul sfânt în care am copilărit, de acolo am primele amintiri, viața mea pornește de acolo, pentru că în Zăbala a rămas copila cea mică și slabă, așa eram eu pe atunci. Uneori am vise legate de acel loc, și sunt vise minunate în care sunt din nou copil și zburd pe dealurile și colinele copilăriei, revăd educatoarele, sunt tinere și în ochii lor văd grija și iubirea cu care ne înconjoară. Totul este atât de minunat încât atunci când mă trezesc și îmi dau seama că a fost doar un vis, copilaria nu mai e, plâng amarnic, lacrimile devin șuvoaie pe obrajii mei, sufletul plânge după clipele de fericire, după inocența copilului care eram. Copilaria mea nu ar fi existat fără Zăbala, fără tovarășa Morghit, Mărioara, Gigi, Bende, fără toți acești oameni minunați ,educatori, profesori și toți angajații din acel sat atât de minunat. Ei sunt cei ce ne-au șters lacrimile atunci când despărțirea de părinți ne făcea să plângem amarnic, ei ne-au ținut loc de mamă, de familie, ei erau atunci familia noastră , iar în educatoare am găsit adevarate mame. Unele femei se nasc pentru a fi mame , acum știu asta, iar aceste educatoare aveau vocația de mămici, nu doar pentru proprii copii ci și pentru noi, copiii sărmani ce creșteam sub aripa lor. Dumnezeu a vrut ca eu să cresc acolo, a fost iubire din partea lui, deși atunci nu înțelegeam de ce trebuie ca mama să fie grav bolnavă iar eu și surorile mele să fim duse în acel sat îndepărtat, și în alte locuri din țara asta unde să creștem până la vârsta adolescenței.
Cu aceste gânduri am pornit spre locul copilăriei, m-a însoțit o prietenă minunată cu care am depănat amintiri dragi din trecut. Tot drumul a fost minunat, peisajele văzute întreceau orice așteptare, toată această călătorie a fost un miracol. Odată ajunse în Zăbala am luat legătura cu fratele Ligiei Condrea, această ființă minunată ce mi-a facilitat întâlnirile cu persoanele dragi din sat. Ligia deja vorbise pentru mine cu fratele ei, care locuiește în sat, pentru a mă ajuta la reîntalnirea cu fostele educatoare, acum femei ajunse la vârsta senectuții. Am văzut acolo niște curți tare frumoase, gospodării minunate, oameni calzi și primitori. Mă fascinau căruțele ce treceau pe drum, oamenii care zâmbeau bucuroși de oaspeți, energia locului, totul conlucra pentru ca sejurul meu în sat să fie atât de încărcat de energia iubirii, pe cât a și fost. Cu fiecare pas, emoțiile mă copleșeau, plânsul nu mai putea fi stăvilit, lacrimile curgeau din izvorul ce acum dădea pe dinafară, după ce atâta amar de vreme a curs liniștit în interiorul meu. Erau lacrimi pentru copilăria pe care o retrăiam văzând satul, era bucurie pentru tot miracolul ce îl conștientizam.
Prima ființă dragă mie la care m-a dus fratele Ligiei a fost tovarășa Gigi, dânsa fusese educatoare la grupa de băieți , însă o știam foarte bine deși, bineînțeles că eu crescusem la grupa de fete. În mintea mea amintirea dânsei era a unei femei înalte, solide și foarte hotărâte, cu un păr bogat, de culoarea frunzelor ruginii ale toamnei. Reîntâlnirea cu dumneaei a fost tulburătoare, aveam în fața ochilor o bătrânică micuță de statură , firavă chiar, o ființă în ochii căreia am văzut bucuria revederii. Era jenată de faptul că în casa dânsei se zugrăvea și nu ne putea invita înăuntru, și-a cerut scuze, însă i-am spus că ceea ce contează este faptul că o văd, că mă puteam bucura de prezența dânsei, și de faptul că o puteam îmbrățișa. Femeia aceasta minunată zâmbea cu toată ființa sa, ochii săi zâmbeau calzi și iubitori, o ființă născută pentru a fi mamă. Emoția m-a copleșit și am plâns atunci când ne-am îmbrățișat, totul era iubire, tot universul conlucrase pentru ca vizita mea în Zăbala să fie încărcată de energia iubirii. De altfel, lacrimile m-au însoțit pe tot parcursul acestei vizite. Tot satul acesta este minunat, oamenii sunt gospodari și energia locului este încărcată de amintirile miilor de copii ce au crescut acolo, amintiri frumoase și de neuitat. A doua zi am ajuns la tovarășa Mărioara , dânsa fusese educatoare la fete, la cele de clasele cinci și șase, și bineînțeles că mi-a fost educatoare la acea vârstă. O păstram în amintire ca pe o femeie tare blândă, ne creștea cu acea iubire cu care doar o mamă e în stare să își crească puii. Am pășit în curtea plină de flori și în pragul casei m-a întâmpinat o bătrânică precum cele din poveștile copilăriei, în care ea era de fapt o sfântă ce ajuta călătorul în drumul său. S-a bucurat de venirea mea, ne revedeam după atâția ani, când ne văzusem ultima oară era o femeie în floarea vârstei iar eu un pui pe care îl crescuse iar acum era gata de zbor. Viața nu mi-a fost ușoară, însă startul pe care mi l-au dat aceste femei-mame m-a ajutat în multe din clipele grele. Am stat de vorbă și ne-am amintit anii minunați petrecuți împreună, vorbind cu tovarășa Mărioara retrăiam acele timpuri. Tanti Mărioara este o femeie tare înțeleaptă, aș fi stat să o ascult până seara și tot nu m-aș fi săturat, îmi povestea despre piesele de teatru în care a jucat dânsa împreună cu Tanti Gigi, lucru de care nu știam. Venisem în acest sat cu gândul să-mi regăsesc copilaria, însă aceasta nu mai era decât în amintirile mele, în discuțiile cu oamenii ce făceau parte din ea.
Mă emoționez și plâng când amintirile năvălesc peste mine, satul acesta este bucățică din mine, sunt eu cea mică și curioasă, fetița ce scotea greierii din găurile lor sperând să vadă la aceștia vioara pe care o văzuse în imaginile abecedarului în care greierele cânta. Însă greierele nu avea nicio vioară, iar fetița îl punea din nou în iarbă, sperând că acesta era doar un greiere care și-a pierdut vioara. Când aveam șapte ani am găsit un pui de vrabie mort, l-am luat și l-am băgat în buzunarul șorțulețului de la uniformă, speram să-i revină și să mă joc cu el. L-am arătat tovarășei asistente Marta sperând că aceasta va ști ce să-i facă să-și revină, însă aceasta mi l-a luat și l-a aruncat într-un coș de gunoi, spunându-mi că pentru el e prea târziu să se mai poată face ceva. M-am supărat atunci și pe moment m-am gândit că, atunci când nu va vedea nimeni, să-mi iau înapoi puiul de vrabie. Dar m-am luat cu joaca și am uitat de puiul de vrabie, uitasem și întâmplarea până când viața mi-a reamintit-o. Am vizitat și vila fetelor, acolo am avut viziunea nopții în care, după ce se dăduse stingerea, fiind aproape adormită am simțit deodată cum patul și totul în jur se mișcă, era cutremurul din 77, nu m-am speriat , pentru că nu știam ce este, însă deși nu mai trăisem așa ceva, ne-am dat seama, noi fetele, că fusese cutremur. În acea noapte, tovarășa Mărioara era de gardă. Această ființă minunată a venit la noi împreună cu doctorul ce conducea unitatea, și, cu cuvinte blânde ne-au spus că nu e nimic grav, a fost doar un mic cutremur. Abia a doua zi aveam să aflăm cu toții, de la televizor, că în București muriseră oameni. Băieții ne-au povestit a doua zi, la școală, că au ieșit din castel și au fugit pe deal.
**
Am pornit spre București cu toată această energie miraculoasă a satului Zăbala. Între timp, pe Valea Prahovei plouase iar aburul ce ieșea din munți, transformându-se în nori, dădea niște imagini de vis, totul era mirific. Este atâta frumusețe în viața mea, am fost oarbă mult timp și nu am știut să văd miracolul , însă acum mă bucur de el.
Mulțumesc Dumnezeul meu minunat,Tu mi-ai deschis toate drumurile,Tu mi-ai scos în cale oamenii de care aveam nevoie în căutările mele, Tu ai făcut totul pentru ca această călătorie să fie așa cum a fost, un miracol. Mulțumesc tuturor oamenilor minunați ce au fost alături de mine cu gândul și cu fapta ,vă mulțumesc pentru că mi-ați facilitat vizita în locurile copilăriei. Și mulțumesc celor ce acum sunt proprietari pe domeniul din Zăbala, că mi-au permis vizita în acele locuri.
. .
Adriana Popescu, București
