Ne întrebăm adesea ce este Legea şi cum funcţionează ea, încât îi îndreptăţeşte pe unii şi-i nedreptăţeşte pe alţii.

Atât politicienii cât şi jurnaliştii apelează din când în când la cunoscutul slogan “Nimeni nu este mai presus de lege”, pentru a argumenta, exemplifica sau justifica anumite fapte, dar realitatea care “bate filmul” de multe ori dovedeşte contrariul, căci nu de puţine ori stăpânii banului şi ai puterii se situează deasupra legilor, întrucât ei înşişi “fac legea” aşa cum le convine lor. Desigur, nu avem competenţa să judecăm modul în care sunt făcute legile, dar acest lucru nici nu ne împiedică să scoatem în evidenţă imperfecţiunile sau anomaliile unor legi, care până la urmă hotărăsc sau influenţează destinele oamenilor. Deşi legea este făcută pentru a proteja cetăţeanul, au existat şi destule cazuri în istorie când legea a “protejat” infractorul, nu victima.
În mod sigur, dacă toţi am respecta Legea divină a celor 10 porunci, atunci nu s-ar mai întâmpla astfel de lucruri, însă mulţi consideră că acest lucru este imposibil.
Dar referitor la “legea oamenilor”, dacă Legea este de esenţă divină, aşa cum spun Scripturile, ar trebui ca ea să se aplice tuturor “cu aceeaşi măsură”. Întrebarea este cine face “măsura” şi cum o aplică? Pe de altă parte, atunci când este făcută “legea oamenilor”, oare n-ar trebui respectată şi “legea nescrisă” a bunului simţ şi a omeniei?! Se pare, după statisticile europene, că românii sunt campioni la “făcut legi”, dar stăm mai prost la aplicarea lor sau mai precis, la felul cum se aplică. Oare n-ar fi mai bine să facem legi mai puţine, mai bine gândite, mai eficiente şi mai stabile, decât legi făcute azi şi schimbate mâine? Un proverb spune că “este mai bine să măsori de şapte ori şi să tai o dată” decât să măsori o dată şi să tai de şapte ori.

Foto - Silviu Ipătioaei- M.D.C

Foto – Silviu Ipătioaei- M.D.C

Intrând mai adânc în miezul problemei, trebuie să precizăm că nu suntem noi în drept să criticăm Legea, ci doar să semnalăm anomaliile ei, căci ele produc situaţii halucinante, care nu pot fi trecute cu vederea fără comentarii. Şi vom lua ca exemplu un singur caz, pentru a stărui puţin asupra lui şi a-l readuce în atenţia “făcătorilor de legi”.
În cotidianul naţional Libertatea, Nr.8820, 26 noiembrie 2016, la pagina 5 am descoperit un articol, de fapt mai mult o ştire, cu titlul “Un ieşean încasează lunar cât alţii în doi ani”, introdus prin următoarele cuvinte explicative: “Un tată din Iaşi încasează o indemnizaţie de creştere a copilului în valoare de 20 de salarii medii nete pe economie. El primeşte lunar de la stat suma de 47.000 de lei, este notar şi în ultimele 12 luni înaintea naşterii copilului a avut venituri de 55.000 de lei”. Dă-mi, Doamne, răbdare!
Conform declaraţiei directorului Agenţiei Judeţene de Plăţi şi Inspecţii Sociale Iaşi, Costel Grojdea, aşa cum reiese din materialul citat, aceasta “Este cea mai mare indemnizaţie de creştere a copilului acordată unui singur titular”. Urmează şi explicaţia: “Legea a fost modificată, fiind eliminată plafonarea indemnizaţiei. A fost stabilit nivelul de 85% din venit, luându-se în calcul cele mai recente 12 luni lucrate în ultimele 24 de luni calendaristice”. Este firesc deci ca noi să ne întrebăm de ce sau cum a fost făcută legea, dacă a fost necesar ca în scurt timp ea să fie „modificată”; aceasta înseamnă că n-a fost corect întocmită de la început, iar apoi „greşeala” a fost corectată printr-o altă greşeală…
În acelaşi material se spune că „Recordul rămâne la Sibiu”, şi ni se oferă ca exemplu următorul caz: „Un om de afaceri sibian, care deţine, printre altele, şi o societate de consultanţă în domeniul fondurilor europene, este românul care încasează cea mai mare indemnizaţie de creştere a copilului”. Se spune că „suma care i se cuvine se ridică la circa 35.000 de euro lunar, reprezentând, aşa cum spune legea, 85% din veniturile sale încasate în ultimele 12 luni”.
Revenind la primul caz, ne întrebăm de ce notarul în discuţie trebuie să încaseze lunar echivalentul a 22,5 salarii medii pe economie (un salariu mediu net este de 2.080 de lei) pentru creşterea copilului?! Respectivul individ nu are soţie care să-i îngrijească odrasla, ori bunici sau mătuşi? Chiar dacă ar încasa de zece ori mai puţin, adică suma de 4.700 de lei, ar fi mai mult decât suficient să plătească o bonă, cum e moda acum, care s-o ajute pe mamă sau bunică în îngrijirea bebeluşului, şi tot i-ar mai rămâne ceva din indemnizaţie. Altfel spus, cum se face că această „personalitate” atât de necesară zilnic în relaţiile cu publicul, a hotărât brusc să-şi înceteze activitatea notarială şi să-şi ia „concediu de paternitate”?! Păi cum altfel, şi-o fi făcut el calculele, dacă poate sta acasă şi să câştige lunar 47.000 de lei „fără să muncească”, n-ar fi o prostie să meargă la birou în fiecare zi pentru amărâta sumă de 55.000 de lei? Păi, zicem noi şi zice el, dacă Legea-i permite?! Atunci trăiască Legea! Şi Dumnezeu să-i aibă în paza Lui pe toţi, căci făcătorii noştri de legi atât de mult au încurcat iţele, încât „au făcut-o de oaie”, cum se spune în popor.
Şi aşa oamenii devin victimele propriilor greşeli, mai ales atunci când nu ţin seama de Legea omeniei. Dar, cu tunete şi fulgere, se apropie Alegerile şi ca „mâine Anul se-nnoieşte”, vom avea Parlament nou, se vor face legi mai bune şi „vom trăi fericiţi până la adânci bătrâneţe”, mai ales dacă se va mai adăuga ceva şi la talonul de pensie…
Mihai Trifoi

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail