Despre covăsneni s-a scris, de-a lungul timpului, și de bine și de rău. Dar mai ales de bine! Seria de articole RECUPERĂRI își propune readucerea în fața cititorilor Mesagerului de Covasna a unor articole din presa locală covăsneană de acum câteva decenii sau a fragmente din diverse volume, referitoare la oameni și locuri din județul Covasna.

 

În vara anului 2016, la întâlnirea de 50 de la terminarea liceului, generația tatălui meu și-a întâlnit dirigintele. Acesta, un om deosebit, după cum aveam să descopăr, fusese repartizat la Covasna în anii ’60. Peste ani, în cartea Trepte spre lumină (Editura Transilvania Expres, Brașov, 2012), domnul profesor Mircea Manta povestește despre experiența sa „în stațiunea balneară”. Sunt câteva pagini pe care le citești dintr-o suflare, fără să te poți opri, din care eu am selectat pentru dumneavoastră subcapitolul La stână. Este vorba de stâna lui Mihail Manea, tatăl lui Mișu Manea cu care cititorii Mesagerului de Covasna au făcut cunoștință în articolul De vorbă cu nea Mișu Manea din Voineștii Covasnei (https://mesageruldecovasna.ro/de-vorba-cu-nea-misu-manea-din-voinestii-covasnei/). Acesta, copil pe vremea aceea, își amintește de cele trei zile pe care profesorul Mircea Manta le-a petrecut la Bețașu, la stâna tatălui său, în vara anului 1965.

Iată, așadar, ce amintiri poate lăsa o stână din creierii munților:

 

De mult aş fi vrut să văd cum arată o stână, să stau acolo un timp, în singurătatea muntelui, într-o frăţietate blândă cu natura. Dar nu se ivise încă prilejul. Eram dirigintele unei clase unde mai mulţi elevi aveau părinţi ciobani, mocani, cum se spune pe acolo. Odată, nu mai ştiu cum a venit vorba, mi-am exprimat dorinţa de a ajunge odată la stână, de a sta acolo măcar câteva zile, departe de proza vieţii cotidiene. Se pare că gândul meu a avut ecou în sufletul copiilor, că nu peste mult timp dorinţa mi s-a împlinit. Iată cum s-au petrecut lucrurile.

Era spre sfârşitul vacanţei de vară şi mă aflam, cum se zicea, „în activitate”, adică trebuia să trec pe la şcoală, chiar dacă nu era un program anume stabilit. Mă îndreptam spre şcoală când deodată lângă mine s-a oprit o căruţă trasă de doi căluţi iuţi. A coborât din ea un bărbat matur, în haine simple de oier. Nu-l cunoşteam, dar omul mi-a spus că mă ştie; este tatăl elevei M.M. De la ea aflase că dirigintele clasei ar fi dorit să vadă cu ochii lui o stână, să afle cum îşi duc viaţa păstorii, cum e să stai alături de oi, câini şi stăpânii lor, în liniştea naturii mai mult sau mai puţin ocrotitoare. Ar fi însemnat o experienţă cu totul inedită pentru mine, chiar dacă îmi petrecusem copilăria la ţară. Nenea Mişu, căci aşa mi-a zis să-i spun, mi-a propus să pornim chiar atunci, fiindcă în ziua aceea trebuia neapărat să ajungă la munte, la stâna ce o avea în grijă. Mi-a făcut o mare plăcere şi l-am rugat să mă aştepte puţin ca să-mi anunţ gazda unde aveam de gând să mă duc, să-mi iau ceva veşminte ca pentru o excursie la munte, sau măcar să dau o fugă până la şcoală. Dar omul meu nu şi nu, o ţinea pe a lui, că se grăbeşte şi că trebuie să pornim numaidecât. Prea mare a fost tentaţia pentru mine şi ca atare am lăsat totul la voia întâmplării. M-am suit în căruţă alături de cel pe care abia îl cunoscusem, şi caii au şi pornit în goană. Ajungând mai întâi acasă la el, omul şi-a luat ce-i mai trebuia pentru munte şi curând ne-am îndreptat spre satul Comandau şi, de acolo, întins spre locul unde-şi avea stâna. Din turma de oi, doar o parte erau ale lui nenea Mişu, restul aparţinând ceapeului. Deşi o zonă de munte, se făcuse şi acolo „gospodărie colectivă”, dar oamenii puteau să-şi ţină şi ei oile lor. Autorităţile nu aveau cum să ştie numărul exact al animalelor. Cândva, îmi spuneau elevii din partea locului, în satul lor oamenii aveau mii de oi, fiind mocani din tată-n fiu. Când se căsătorea o fată de mocan, primea ca zestre, între altele, nu mai puţin de o sută de oi.

La stână mai erau trei ciobani, oameni de-ai lui nenea Mişu, care le era ca un stăpân. Spre seară s-au adunat oile la stână. Le conduceau de fapt câinii, vreo cinci la număr, mari, puternici, cu adevărat ciobăneşti. Oile, vreo câteva sute, arătau bine fiindcă aveau din belşug iarbă grasă, numai bună pentru hrana lor, şi aveau ugerele pline. M-a surprins faptul că, pe lângă măgari, erau aici şi porci. Mai bine de o duzină de capete. Râmătorii aceştia aveau însă un fel al lor special de a se deplasa: mergeau pur şi simplu în şir indian; în faţă era unul mai mare, adevărat conducător, urmat de ceilalţi, în ordinea mărimii. Când cel dinainte o lua din loc, ceilalţi îl urmau automat. Aveau cu toţii părul destul de mare, zbârlit, şi parcă se sălbăticiseră puţin. Ca şi oile, porcii stăteau la munte din primăvară până-n toamnă. Aveau acolo ce mânca, se hrăneau mai mult singuri, dar, când se preparau din lapte produsele specifice, rămânea zer şi acesta era un adaus consistent la hrana lor de fiecare zi.

Iată cum mi-am început viaţa de „cioban”. Numai că mie nu mi se cerea să fac ceva anume. Toată ziua mă plimbam, mă minunam de frumuseţea şi sălbăticia locurilor. Eram de-a dreptul răsfăţat: nenea Mişu – minunat om! – mi-a pregătit pentru culcare un pat de cetină. Lângă tulpina unui copac mai gros, a aşezat frumos crengi de brad. Aveam la îndemână şi un cojoc, pentru că noaptea la munte e răcoare şi uneori chiar frig. Am stat acolo fără nicio grijă trei zile lungi şi trei nopţi scurte şi am mâncat pe săturate tot ce este mai bun: caş proaspăt, urdă dulce, lapte de toate felurile. Atunci am înţeles cât de bine se mănâncă la o stână, ce gustos e caşul proaspăt, ce e acela un balmoş; cât de delicioasă este urda pregătită pe loc, în faţa ta, într-un ceaun mare.

Pe acolo curge râul Basca, cu apă rece, de munte, unde se simt aşa de bine păstrăvii aurii. Noaptea, oamenii mei puneau în locuri numai de ei ştiute, undiţe, şi dimineaţa aveam peşti – o minunăţie! Îi curăţau bine şi-i puneau direct pe jar, să se frigă. Nu e nimic mai bun ca păstrăvul fript, cu mămăliguţă caldă mestecată bine în ceaun.

Chiar în prima noapte ne-am pomenit cu un lup. Pentru mine a fost un adevărat spectacol, în timp ce pentru ciobani era o întâmplare neplăcută, dar obişnuită. De cum se însera, oamenii făceau foc şi, ca să se menţină toată noaptea, puneau bucăţi mari din trunchi de copac. Erau destule lemne în jur. Oile erau rânduite în jurul focului. Pe fiecare latură, vegheau câinii. Dacă eu m-am înfofolit bine în cojoc, pregătit de culcare, ciobanii, şi ei bine îmbrăcaţi în veşminte lucrate în casă de nevestele lor, au stat toată noaptea cu bâta în mână rezemaţi de copaci. Câinii și stăpânii lor erau mai mult treji fiindcă acolo, la stână, oricând poate apărea o jivină să-ţi fure o oaie. Ceea ce s-a şi întâmplat în noaptea aceea. Cu viclenia-i caracteristică, cu toată vigilenţa oamenilor şi a prietenilor lor credincioşi, câinii, a apărut un lup care într-o clipită a şi fursecat o mioară mai de la marginea turmei. Câinii au simţit însă şi s-au năpustit asupra vrăjmaşului, încurajaţi de cei patru ciobani, încât fiara a abandonat victima și şi-a pierdut urma într-un desiş. Dimineaţa, întrucât biata mioară nu mai avea nicio şansă de a se înzdrăveni, a fost sacrificată. Ca urmare, la scurt timp s-a încins un adevărat ospăţ. Cred că niciodată nu am mâncat ceva mai bun decât carne proaspătă de oaie friptă pe jar, cu mămăliguţă caldă. Nimeni nu avea furculiţa şi poate de aceea mi s-a părut şi mai gustoasă acea friptură.

Când, din păcate, s-a încheiat „sejurul” meu la munte, m-am despărţit cu părere de rău de noii mei prieteni care-mi ţinuseră o companie atât de plăcută. Nenea Mişu m-a adus înapoi cu căruţa şi, în drum spre locul de unde mă luase în urmă cu câteva zile, ne-am abătut iarăşi pe la casa lui. Acolo m-a poftit să-l însoţesc în pivniţă. Era răcoare şi semiîntuneric. Am desluşit totuşi o grămadă de, nu-mi dădeam seama pe moment ce era; gândeam că sunt nişte dovleci. Din acea grămadă a ales el ceva rotund cam de vreo cinci kilograme. Era un burduf de brânză preparat din timpul verii pentru la iarnă, pe care, în bunătatea lui, nenea Mişu mi l-a dăruit. Surprins plăcut şi tare bucuros, l-am luat în braţe ca pe un trofeu.

Dispărând aşa tam-nisam de la gazdă şi de la şcoală, nu bănuiam ce nelinişte, ce agitaţie şi tensiune se produsese prin dispariţia mea. Gazda, o bătrânică grijulie ca o bunică, mă căutase peste tot. Întrebase la şcoală, se interesase pe la nişte colegi, fiindcă dispărusem aşa deodată. Mai mult, cazul meu fusese anunţat şi la poliţie, dar toate acestea nu au dus la niciun rezultat. Am aflat, destul de amuzat, că am fost căutat şi pe la nişte fântâni părăsite. Nu fiindcă aş fi avut vreo intenţie de suicid ori altceva de felul acesta, dar oamenii se puteau gândi, de ce nu, şi la un act criminal.

Apărând pe neaşteptate şi pe deplin sănătos, chiar radios, după acele zile şi nopţi pentru mine de neuitat, pe loc spiritele s-au liniștit şi am relatat curioşilor, cu detalii şi multă culoare, peripeţiile prin care trecusem şi, mai ales, bucuria şi marea satisfacţie că am avut o minivacanţă cum nu mai avusesem până atunci şi cum nu am mai avut vreodată.

Astăzi, dacă ar mai fi în viaţă, nenea Mişu ar putea avea peste 90 de ani. Din păcate s-a prăpădit; s-a despărţit de lumea asta copleşit de durere. Şi aceasta pentru că familiei sale i s-a întâmplat o mare nenorocire. Maria, fiica sa şi eleva mea de odinioară, nu mai e printre noi. Ultima oară o văzusem în 1976, la întâlnirea de zece ani de la absolvirea liceului. Era voioasă şi părea fericită. După alţi zece ani, colegii şi profesorii, cu lacrimi în ochi, i-am dus flori la mormânt. Murise într-un mod stupid. Era căsătorită la Braşov şi avea o casă undeva pe strada Aurel Vlaicu, o clădire mai veche. Am aflat, la scurt timp după tragedie, că într-o seară tânăra soţie şi mamă se dusese la demisol, unde amenajase o pivniţă, ca să ia ceva pentru pregătirea cinei. Cum a aprins lumina, s-a declanşat o explozie teribilă din cauza unei scurgeri de gaze acumulate acolo. Casa a sărit în aer şi sărmana Maria a murit în chinuri cumplite. Acum, în locul acela parcă blestemat, de la începutul străzii amintite, nu mai e nici o clădire. E un spaţiu viran, loc de joacă pentru copii.

Sursa: Mircea Manta, Trepte spre lumină, Editura Transilvania Expres, Brașov, 2012, pp. 295-299

  A consemnat, pentru dumneavoastră,

Florentina Teacă

 

 

 

Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mail