Note de călătorie (6)
Orice călător versat ştie că acumularea de informaţii înainte de plecare într-o zonă necunoscută este esenţială. Trebuie să studiezi cât mai mult: te uiţi prin reviste şi cărţi de călătorie, pe Net, afli impresiile altor călători, vizionezi imagini, urmăreşti DVD-uri de colecţie de la National Geographic. Material documentar există, nu-i problemă. Totul e să poţi reţine elemente utile, cifre, date, nume, spre a avea habar pe unde umbli.
Numai că de multe ori constaţi la faţa locului că realitatea este un pic altfel decât ţi-ai imaginat-o. Dar nu în sens pozitiv. Unele monumente, construcţii, opere de artă, palate, temple apar la primul impact vizual mai puţin spectaculoase decât te aşteptai. Sunt fie mai mici ori nu au strălucirea din ilustratele unde le-ai admirat. Abia în urma vizitei, când te-ai obişnuit cât de cât cu realitatea, începi să te acomodezi şi spui: „Da, aşa mai merge”…
O amintire şocantă
Ţin minte în această ordine de idei reacţia de surprindere neplăcută, aproape şocantă, avută cu mulţi ani în urmă când am văzut prima oară pânza cea mai vestită din lume: „Mona Lisa”- capodopera lui Leonardo da Vinci realizată între anii 1503-1506 şi expusă la Luvru. Zeci de oameni se precipitau pe culoarele uriaşului muzeu într-o singură direcţie, urmând săgeţiile indicatoare spre sala unde se găsea faimoasa pictură.
Am intrat emoţionat. Şi ce să vezi? Vizitatori isterizaţi se îmbulzeau în faţa unui tablou de dimensiuni reduse (77 pe 53 de cm) ce înfăţişa chipul zâmbitor, învăluit în mister al Giocondei. Pictată pe un suport din lemn de plop, protejată de o sticlă groasă ce lucea din pricina zecilor de flashuri, lucrarea nu m-a impresionat în prima clipă, după cum m-aş fi aşteptat. E drept că de la distanţă nu se putea admira excepţionala operă artistică. Trebuia să-ţi faci loc cu… coatele printre turiştii japonezi, care în loc să privească minunăţia, se buluceau să-şi facă poze exact în faţa ei!!! Doamne, ce nebunie…
Ei bine, în Tibet aşteptările mi-au fost depăşite chiar din start de ceea ce vedeam, ca atare regula referitoare la dezamăgiri nu este valabilă pretutindeni.
Jurnalistul Horia C. Deliu la Templul Jokhang, din Lhasa.
Atracţie maximă
Lhasa este o capitală mică, având circa 300.000 de locuitori, însă reprezintă o atracţie enormă pentru foarte multă lume. Nu mă refer aici la turiştii… “pestriţi”, gălăgioşi, puşi pe distracţie cu orice preţ, mâncători de hamburgeri şi băutori de Cola. De fapt, n-am întâlnit nici un grup cu asemenea vizitatori străini cât am stat pe acolo. Ar vrea ei, fireşte, să vină! Să dea năvală în cohorte prin ermeticul “Templu al Zeilor”. Numai că vizele de intrare se obţin cu mare dificultate. Şi nici un e rău la urma urmei, dacă se doreşte prezervarea tradiţiilor ancestrale încă prezente în acest spaţiu mirific.
Am văzut, în schimb, mulţi credincioşi sosiţi să se închine şi să aducă ofrande la marile sanctuare spirituale, cum ar fi Palatul Potala, Templul Jokhang, Mănăstirea lamaistă Drepung, Reşedinţa de Vară Norbulingka a lui Dalai Lama (supranumită “Perla grădinilor”) ori impunătoarele Gompa. Pe lângă localnici se perindă la temple numeroşi pelerini din zonele învecinate Lhasei, ba chiar din întreaga ţară.
Plecăciuni smerite
I-am admirat pe aceşti oameni făcând plecăciuni. Sunt gesturi smerite, pline de devoţiune în faţa uriaşelor statui ale lui Budha. Alţi credincioşi se trântesc în mod repetat la pământ, înaintând pas cu pas până ajung la Palatul Potala, incantând mantre şi felurite alte formule magice rituale. Majoritatea pun bani în urne. Apoi, rotesc succesiv în sensul acelor de ceasornic impunătorii cilindrii aurii ce au în interior scrieri sacre, iar pe drumul spre casă învârtesc obsesiv “moriştile” personale de rugăciune. Este un spectacol copleşitor.
În ce mă priveste, deşi impresionat de ceea ce vedeam, nu am putut rezista prea mult în temple. Cu toate că aşteptasem nerăbdător să le vizitez. Mai întâi că lumina zilei nu pătrunde în interior. Te sufocă fumul dens. Sute, poate mii de lumânări din seu de yac ard mocnit, alături de crenguţe de ienupar. Ventilaţia nu făce faţă, realizându-se natural, prin nişte fante înguste. Aerul şi aşa rarefiat datorat altitudinii foarte mari este inhalat cu nesaţ de vizitatori.
Măcar dacă am fi putut să fotografiem/filmăm minunăţiile pe care le vedeam… Călugării înveşmântaţi în nişte robe vişinii veghează aidoma unor cerberi să nu imortalizăm măcar un cadru. Ce păcat!
Apropo de interedicţii: nicăieri în palatele şi templele tibetane nu se fac poze! Amenzile pentru incălcarea dispoziţiei sunt enorme, cei imprudenţi riscând confiscarea aparatelor. Aşa că, rămâne să ne consolăm filmând ori fotografiind… exterioarele.
Simbolul eşarfei albe
La ieşirea din respectivele lăcaşe de cult credincioşii depun în locuri speciale un fel de fulare albe sau mai bine-zis nişte eşarfe imaculate. Sunt vizibile pretutindeni, alături de steguleţe multicolore. Acestea din urmă flutură de parcă ar fi prinse de coada unui zmeu, fiind înnodate unele lângă altele. Ele plutesc spre înaltul cerului, purtând rugile fierbinţi ale pelerinilor spre Spiritul Divin.
Dar care să fie semnificaţia eşarfei albe? Am primit şi eu una la sosirea în Tibet – ca şi alţi călători abia coborâţi din avion – tradiţia cerând ca ea să fie prinsă într-un anumit fel la gâtul oaspetelui de către cineva din partea locului. Micul ritual reprezintă o urare de “Bun venit”! În semn de mulţumire şi pentru a relaxa un pic atmosfera cam oficioasă a primirii, mi-am permis un giumbuşluc: am sărutat-o (fireşte, pe obraz) pe delicata translatoare, care făcea oficiile de gazdă. Gestul surprinzător a descumpănit-o niţel, însă a fost primit cu aplauze de asistenţă şi a declanşat blitzul câtorva aparate de fotografiat… Am luat acasă cadoul, păstrându-l ca pe un simbol al curtoaziei. Eşarfa ca neaua îmi va aminti mereu cu drag de prietenii tibetani – sfioşi, delicaţi şi îndatoritori.
„Per pedes”
Un obicei pe care mi l-am format în atâţia ani de colindat prin lume, se referă la necesitatea de a vizita “per pedes” locurile necunoscute. Sigur, turul iniţial de prezentare făcut cu autocarul este binevenit şi nu trebuie omis, numai că nu ajunge. Doar turiştii comozi procedează aşa. Baza cunoaşterii o reprezintă mersul pe jos: cu harta în mână, cu ghidul de călătorie în buzunar şi cu aparatele foto şi video pe umăr. Luând la pas străzile, oprindu-te să admiri ce-i în jur, poposind prin parcuri, vizitând expoziţii, flanând pe bulevarde, numai astfel reuşeşti să ai o imagine corectă a unei localităţi necunoscute. Mulţumindu-te să cutreieri magazinele de firmă şi de… fiţe, nu faci decât să-ţi iroseşti timpul. Şi banii!
Ofertă modestă
În Capitala miticului Tibet asemenea porniri frivole nu au, se înţelege, nici o şansă de izbândă. Ce să cumperi de valoare? Găseşti doar suveniruri modeste, gen statuete ale lui Budha, măşti pictate din lemn, evantaie, brelocuri, cutiuţe lăcuite, podoabe simple de jad, banale obiecte de artizanat. Unele sunt miniaturi făcute din… oase de yac. De altminteri, nimic nu se pierde din corpul uriaşului rumegător de Himalaya: carnea, laptele, părul, coarnele, tendoanele, pielea, grăsimea – totul se foloseşte la ceva. Inclusiv, cum spuneam, oasele, numai bune pentru confecţionarea unor figurine liliputane.
Bătrână tibetană învârtind morişca rituală.
Moriştile de rugăciune
În schimb, la tot pasul întâlneşti de vânzare pe tarabe “morişti” de rugăciune. Mici şi mari. Simple ori înfrumuseţate cu pietre preţioase, în funcţie de rangul şi averea posesorilor. Sărmanii tibetani nu-şi permit, fiţi siguri, asemenea extravaganţe. “Vârtelniţele” sau “moriştile” de dimensiuni reduse – nu am putut afla cum se numesc în original – au căutare ca suveniruri. Celelalte, mult mai mari, sunt folosite drept accesorii tradiţionale de cult budist. Ca atare pretutindeni, în temple, pe stradă, în spaţii publice, acasă, credincioşii le învârtesc mecanic, de la stânga la dreapta, rostind mantre (un fel de rugăciuni).
Nu m-am putut abţine să cumpăr două asemenea amintiri sui-generis. Sunt micuţe, originale, numai bune de pus în vitrina cu… trofee achiziţionate de prin voiaje. După o tocmire în toată regula învăţată prin bazarurile africane, l-am înduplecat în cele din urmă pe negustorul tibetan, să-mi facă un discount. A fost impresionat auzind că venisem tocmai din “Lomania”!
O descriere… aproximativă
Dar cum arată, totuşi, o “morişcă” tibetană ? Este un soi de dispozitiv cvasi-rudimentar, confecţionat dintr-un aliaj de culoare maro-închis. Pe un suport circular rigid e prins în partea de jos mânerul din lemn vopsit în roşu aprins. Deasupra se roteşte silenţios un cilindru, gravat cu felurite însemne şi încrustrat cu mici pietre semipreţioase. De piesa mobilă se află prins un lănţişor lung, având la capăt o “ghiulea” miniaturală, pentru a impulsiona mişcarea de rotaţie. Se execută învârtiri succesive numai în sensul acelor de ceasornic, pe tot timpul rugăciunii, exclamându-se felurite incantaţii.
Ricşe pe străzile din Lhasa.
Oraş cu două părţi distincte
Bătând Lhasa cu piciorul, cum spuneam, am început din Barkhor – inima Capitalei – vizitând apoi cele două părţi distincte ale sale : zona veche, cu imobile arhaice, în care trăiesc tibetanii autentici. Şi partea nouă, modernă, ridicată de autorităţile de la Beijing în ultimele decenii, unde locuiesc vreo 30.000 de chinezi Han. Diferenţa e mare între cartiere, însă pretutindeni domneşte curăţenia, ordinea. Drumurile sunt bune, trotuarele la fel. Civilizaţia pătrunde încet, dar sigur şi aici.
Mi-a plăcut forfota de pe străzi. Vezi oameni în etate îmbrăcaţi în veşminte tradiţionale, având mătănii sau “vârtelniţe” de rugăciune rotite non-stop. Femeile măritate poartă şorţ, spre a fi uşor identificate. Tinerii sunt veseli, agitaţi, ca pretutindeni. N-am întâlnit cerşetori, beţivi, vagabonzi.
Mic haos rutier
Circulaţia rutieră este una “boemă”, am putea spune cu îngăduinţă. În zona bulevardului central, unde am locuit, constituie o mică aventură să treci strada la orele vârf. Pietonii se grupează şi fac slalom printre vehicule uşoare de tot felul, însă nu se produc accidente şi nici ambuteiaje. Se claxonează pe rupte, mişună ricşe de tip velo, mopedişti, biciclişti, plus mici autobuze de transport în comun.
Într-un cuvânt, Lhasa mi-a părut un oraş viu, ieşit din amorţeala secolelor de închistare şi autarhie, ritmul vieţii moderne pătrunzând şi în acest colţ (aparent) izolat de lume… Nici pomeneală de aerul patriarhal visat cândva de cei care cautau cu obstinaţie livrescul Shangri-La, despre care am relatat pe larg într- un episod anterior. Vi-l mai amintiţi? (Va urma)
Horia C. Deliu
