Evident că aşa cum s-a văzut şi cu prilejul Centenarului Tratatului de la Trianon, prietenia româno-maghiară suferă din cauză că în Ungaria se luptă din greu cu spectrul Trianonului.
Recent, premierul Viktor Orban dă tonul neîmpăcării contra „Vestului” (adică împotriva făuritorilor păcii de la Trianon) , care ar fi “„violat graniţele milenare ale Europei Centrale, […] ceea ce nu i-o vom uita niciodată”, ameninţă el în discursul susţinut în 6 iunie, în oraşul Sátoraljaújhely. Mai grav este că adoptă un discurs violent de tip fascist, spunând că „încă vom fi prezenţi la înmormântarea celor care au vrut să ne bage pe noi în mormânt”.
De la cel de-al Doilea Război Mondial încoace nu s-a mai auzit vreo ameninţare de asemenea gravitate a vreunui om politic, conducător de stat, privind relaţiile dintre state. Uniunea Europeană trebuie neapărat să sancţioneze imediat asemenea derapaje. Liderul radical ungar se plânge că „Vestul”, citez: „ne-a privat de bogăţiile naturale, ne-a izolat de resurse”. Imediat m-am gândit la câte resurse a dus Ungaria din Transilvania şi chiar la construirea Palatului Parlamentului Ungar, ridicat între 1885-1904, în principal din resurse duse cu toptanul din Transilvania, în timp ce pentru românii transilvăneni nu s-a dat din partea statului ungar nici măcar câteva coroane pentru ridicarea Palatului Astrei de la Sibiu, construit în perioada 1903-1904. Aşa e bine să tot ai resurse, exploatând pe poporul care le deţine de drept. Instituţiile comunităţii româneşti din Transilvania au fost complet sărăcite, în timp ce Ungaria, după 1918, s-a ales cu grandiosul palat al Parlamentului ungar şi cu alte palate uriaşe din Budapesta construite în timpul dualismului austro-ungar şi pe seama pauperizării românilor transilvăneni.
Am însă câteva propuneri foarte bune privind apropierea româno-ungară, şi anume cedarea către România, din partea guvernului ungar, a unor spaţii din cele 621 camere câte le are clădirea Parlamentului ungar, unde s-ar putea organiza un Muzeu al românilor transilvăneni, cu costume populare româneşti din toate provinciile Transilvaniei, inclusiv porturi populare săseşti, secuieşti, maghiare din Transilvania de până la 1919, s-ar putea deschide aici un centru cultural adecvat, dedicat prieteniei româno-ungare, săli de recepţii, de simpozioane, teatru de comedie (râsul ajută foarte mult la solidaritate şi prietenie).
Apoi, printre cele 90 de statui din exteriorul Parlamentului ungar să fie incluse şi vreo zece măcar ale unor deputaţi români din Parlamentul Ungariei de până la 1918, chiar a lui Alexandru Vaida-Voevod, de exemplu, care a declarat acolo independenţa Transilvaniei de Ungaria, şi chiar a generalului român Gheorghe Mărdărescu, cel care a eliberat Budapesta de bolşevici, în 1919.
A accepta istoria aşa cum a fost ea este un act de nobleţe şi de maturitate politică. Trecutul e trecut, nu-l mai poţi dirija, ca în Orwell. A te război la nesfârşit cu trecutul nu este nicidecum un gest de bărbăţie, ci de slăbiciune morală şi politică. Prin reciprocitate, şi în faţa Parlamentului României, la Bucureşti, s-ar putea amplasa, pe lângă statuile unor politicieni şi oameni de stat români, tot atâtea statui, ca la Budapesta, ale unor maghiari care au promovat buna înţelegere cu românii, sau unor simboluri comune: Matia Corvinul, Ioan de Hunedoara, Nicolaus Olahus, Ioannes Kajoni, Franz Liszt, Bolyai Janos, Carol Popp de Szathmary, Mocsary Lajos, Jokai Moor, Bartók Béla şi/sau alţii.
În concluzie, confruntarea dintre maghiari şi „Vest”, dintre maghiari şi români să fie doar pe terenul Culturii şi Ştiinţei, al Sportului, al nobleţei Spiritului.
PS. Japonia nu a ameninţat cu prezenţa la înmormântarea altora pentru că nu are „resurse”, tocmai pentru că resursele Japoniei sunt extrem de mari, în inteligenţe sclipitoare creative şi nobile.
Dr. Vasile Lechințan
