Aşa era lumea ţărănească din timpul copilăriei mele, în Silivaşu de Câmpie. Toţi oamenii, capi de gospodărie, aveau o demnitate statuară, purtau parcă cu ei imaginea gospodăriei lor bine aşezată, case mai mici sau mai mari, dar bine întreţinute, grajduri, acareturi, vite, pomi, locuri la câmp pe care le lucrau cu hărnicie, nu se lăsau să râdă lumea de ei, aduceau vara şi toamna roadele muncii lor şi totul se înscria într-un cod al traiului aureolat de seriozitate şi de gravitate, cod împrumutat parcă de la sfinţii de pe tavanul Bisericii Noi.
Când ai acest statut, îţi poţi permite şi să glumeşti. Îmbrăcaţi ţărăneşte, cu „uioşe” (haină, veston) şi „ceoareci” (pantaloni) albi din pănură de lână ţesută, pentru mers la biserică, dar şi cu haine de postav ţărăneşti de lucru, cu „cheptare” (pieptare) călduroase fără mâneci, oamenii aveau portul simplu şi cu mult bun gust, nu purtau haine fistichii să fie ridicoli în ochii celorlalţi. Nu erau nici slugile statului ca să fie obligaţi „să sară cum zice ceteraşul” şi să-i pună în situaţii ridicole, aşa cum mai târziu, în anii comunismului „biruitor”, noi, orăşenii, am îndurat cele mai mari umilinţe din cauza regizorilor extraordinari de prolifici ai cultului personalităţii. Nu, oamenii satului copilăriei mele nu au trăit în ridicol. Ancorarea lor în ritmul muncilor grele, cu pălmi crăpate de sapă, de furcă, de greblă, de tânăcop, de hârleţ, de lopată, de îmblăciu, feţele arse de soare şi cu riduri săpate de furtuni, le dădea o nobleţe pe care ei o purtau cu demnitate. A lucra mult şi cât se poate de bine şi la timp era ţinta lor spre a câştiga o înavuţire cât de cât mai mare, dar în niciun caz necinstită. Mai era câte unul ţintă de batjocură pentru unele aspecte caraghioase ale purtării lui, dar aceştia erau excepţia care confirmă regula, excepţie care circula în râsul satului, tocmai ca avertisment pentru educarea tinerilor.
Ar fi, însă, o descriere prea de suprafaţă să ne rezumăm doar la câteva aspecte exterioare ale demnităţii oamenilor din satul de atunci. Trebuie să învocăm aici şi latura lor misterioasă, care-i dădea unuia sau altuia individualitatea trăirii lui. Unii bătrâni, de exemplu, câte miracole au trăit ei în Primul Război Mondial şi alţii în cel de-al Doilea Război Mondial! Încercam să intuiesc dorul unuia sau altuia departe de casă, prin munţii Bosniei şi Herţegovinei, pe câmpiile Galiţiei, pe frontul de infern din Italia, care parcă toate aveau ceva romantic, prin depărtarea în timp şi spaţiu, dar şi pe fronturile cumplite de la Oarba de Mureş, Cotul Donului, Stalingrad. Copilăria mi-a fost marcată de aceste repere uriaşe ale pericolelor celor două mari războaie mondiale. Sufletul meu de copil avea la marginile sale aceste geografii ale Dezastrului, împrumutând gravitatea acestor evenimente pe care bătrânii noştri au fost nevoiţi să le trăiască. Unii au scăpat teferi, doar cu auzul sau văzul mult diminuat, alţii fără o mână sau cu mâini schilodite (badea Grigore din Dâlmă – Colcer, Zacuţu – Zaharie Furnea, Dănilă Făgădaru – Sabău), dar s-au adaptat perfect la munca agricolă, şi aşa invalizi. Alţii, cu mai puţin noroc, au zăcut câţiva ani în pat până ce şi-au dat sfârşitul, cum a fost vecinul meu, badea Nuţu (Ioan Cornea).
Îi auzeam pe bătrânii cei dragi – cărora le intuiam o falnică şi de invidiat demnitate pentru că au fost prin ţări misterioase şi îndepărtate – vorbind cum mai trimiteau ei câte-o „carte” acasă şi cât se bucurau de mult când primeau „cărţi” de-acasă, să afle ce mai e pe la noi. Mă tot miram ce fel de cărţi trimiteau şi primeau ei, şi-mi imaginam că cineva din sat scria atunci în permanenţă povestea nesfârşită a satului, în lipsa lor, în mai multe cărţi. Nu îndrăzneam să-i întreb dacă mai ţin acele cărţi. Am aflat apoi că erau de fapt scrisori. Şi bunicul meu – mi-a zis mama – a trimis acasă scrisori de prin Bosnia şi Herţegovina. Am întrebat de ele. Nu s-au păstrat. În ingenuitatea lor, ţăranii nu aveau cultul duratei unui înscris, era suficient că i-au umplut sufletul cu veşti bune despre cel dorit şi că durata rămâne veşnic în suflet, nu într-o hârtie, poate pătată şi mai ştearsă, poate mai urât scrisă. Într-o lume cu astfel de ancorări în ritmul muncilor anotimpurilor, cu astfel de jaloane tragice, oamenii nu aveau cum să ducă o viaţă lipsită de rost şi de seriozitate, de aici imaginea de ansamblu a unei societăţi rurale fără oameni ridicoli.
Dr. Vasile Lechințan
