Odată, când a venit la mine nepoţica mea Vanesa, cu mamă-sa Mirela şi bunică-sa – sora mea Lenuţa, cea mică avea vreo doi ani atunci şi ieşind în faţa blocului, a vrut să fie urcată pe bordura înaltă, de cca 1 m, de la marginea trotuarului. A fost extrem de fericită la înălţime, noi o încurajam ce înaltă e, îi zâmbeam din tot sufletul şi ea aştepta acum aceleaşi admiraţii şi de la trecători. O bătrânică i-a zâmbit şi a încurajat-o, şi ea a fost tare mândră. Acum venea de sub pod o fată tânără. Vanesuca cea scumpă aştepta privirea, zâmbetul şi încurajarea şi a ei. Spre stupefacţia şi tristeţea noastră, fata aceea a trecut indiferentă mai departe. Nepoţica a zis ceva încet, rănită şi dezamăgită foarte tare de societate. Noroc că copiii uită repede necazurile. Mi-am adus aminte de acest episod pentru că relevă importanţa deosebită a zâmbetului în relaţiile dintre oameni.
Astăzi, după două luni şi ceva de recluziune în casă/apartament, venit de la ţară, unde am stat trei zile, am mers prin oraş, în cartierul meu Mărăşti, după cumpărături, bineînţeles, cu masca pe faţă. Oraşul era schimbat mult, am pierdut înfloririle roz al arborilor , cele galbene ale arbuştilor şi cele violet ale liliacului din zona mea, apoi înfloririle din straturile de flori din faţa blocurilor noastre, creşterea frunzelor pe copaci, respiraţia naturală a primăverii. Am găsit altă lume pe la magazinele ştiute. Dar am avut o revelaţie dureroasă: purtând toţi oamenii măşti, pe stradă şi vânzătoarele din magazine, mi-am dat seama că trăim, iată, într-o lume fără zâmbete, fără să te vadă cineva că schiţezi un surâs şi fără să poţi aştepta un zâmbet minim schiţat de la cineva. Eu, mai demult, de două ori am lăsat pâinea plătită la magazin, când vânzătoarea, certată cu colega ei, mi-a trântit-o pe tejghea. Am zis politicos: „Scuzaţi, vin imediat”, şi am ieşit fulger din magazinul acela, pentru că nu-mi trebuia pâine cu otrava încruntării şi a gestului foarte urât de a o azvârli ca unui câine, parcă.
Astăzi, însă, Umanităţii i s-a confiscat dreptul de a zâmbi şi de a comunica prin surâs. Mi-e groază şi să mă gândesc la o posibilă scenă. Odată, chiar după ce o pierdusem pe mama mea, fiind extrem de sensibil la relaţiile mamă-copil, mergând la ţară, pe un autobuz supraaglomerat în acele timpuri de sărăcie lucie a societăţii, stăteam în picioare, în faţă, şi tot în picioare, lângă şofer, o mamă tânără îşi alăpta odorul. În tot timpul alăptatului, cel mic înfăşăţel o privea în ochi, cu adoraţie nemărginită şi sublimă pe mama lui, care-i zâmbea la rându-i tot cu adoraţie. Eu îmi ascundeam ochii plini de lacrimi, intuind că aşa o voi fi privit şi eu pe mama mea şi dumneaei aşa mă va fi crescut cu adoraţie atunci când eram foarte mic.
Dar cum este oare când mamele poartă mască, am văzut, pe stradă, cu copiii? E trist. Să sperăm că acasă vor recupera timpul de adoraţie cu surâs pentru puiii lor, fără mască. Sigur că este necesară masca în aceste timpuri periculoase, dar aceasta nu ne împiedică să vedem dezastrul psihologic al dispariţiei zâmbetului în societate, o formă de comunicare şi de uniune foarte umană. Chiar dacă măştile nu au rânjetul celor de la teatru, ele descurajează prin opacitatea transmiterii comunicării. Zâmbetul înseamnă apreciere, aprobare, preţuire, bunătate a inimii, dar, recunoştinţă, forţă de vindecare sufletească, încurajare, terapie contra singurătăţii, iertare a celuilalt, afişare a sentimentului că-ţi pasă de semenul tău, spargere a tăcerii tensionate, însorire comunicativă, graţie umană, miracolul copiilor mici, mângâiere, prietenie, îmbrăţişare, întinerire a chipului, mijloc de a ne suporta în societate, descurajare a agresivităţii, risipire a întunericului, fermecător consens, valorizare a vieţii, mesaj de bună (re)întâlnire etc.
Dr. Vasile Lechințan
