Cea mai superbă demonstraţie de forţă a exprimării frumosului şi civilizaţiei care venea din vechime în lumea satului de demult erau, fireşte, nunţile, momentul suprem al întemeierii unei gospodării, al împlinirii iubirii dintre o minune de fată, ca o zână, şi un ficior mândru, ca un prinţ din poveşti.
Desigur că, în tinereţea lor, toţi ficiorii şi toate fetele au frumuseţea lor specifică. Sunt feciori care par mai puţin faini, cum se zice pe la noi, dar prin alte calităţi: expresivitate, umor, cinste, stăpânire de sine, minte sclipitoare etc., chiar întrec pe unii consideraţi în mod clasic frumoşi. De asemenea, sunt fete care nu au o frumuseţe clasică, dar au pe „vino-n-coace”, au un farmec deosebit, pentru că sunt tinere. Sunt consideraţi urâţi, respectiv considerate urâte cei/cele cu defecte mai ales morale. În popor se spunea despre un tânăr care a luat o astfel de fată, şi apoi s-a căit, astfel: „Când am fost la cununie/ Dumnezeu era-n câmpie/ Cu piper şi cu tămâie/De mine n-a vrut să şcie” (SFM). Desigur că unele mame erau îngrijorate ca fetele lor să nu rămână fete bătrâne. Un vers popular spune atât de frumos: „La răchita rămurată/ Şede-o mamă supărată/Că-i fata nemăritată” (SFM). Foarte frumos spus de popor: „La răchita rămurată”, adică cu ramuri multe!
La noi în sat nu prea erau îngrijorate mamele că nu li se mărită fetele. Aveam un vecin care avea şapte fete frumoase şi sănătoase. Mama lor, lelea Anuţă, n-a avut timp să se îngrijoreze, că toate s-au măritat la rând. Se mai credea, totuşi, la noi, în farmece şi vrăji. Se presupunea că un tânăr sau o tânără de aceea nu se însoară/nu se mărită pentru că i-a făcut cineva vrăji. Simion Florea Marian a publicat un vers minunat, al unui farmec, cules din Bucovina, din Mitocu Dragomirnei (SV), al unei fete care a plecat dis-de-dimineată la o apă curgătoare, „Pe cărare necălcată/Pe rouă nescuturată”, şi acolo s-a plâns de soarta ei, nimeni nu a văzut-o şi nu a auzit-o decât Maica Precista, „Din împărăţia ceriului/Din Poarta Raiului”, şi a venit la ea şi i-a spus să nu mai plângă, „Că eu de ură te-oi mântui […],/Soarele-n cap ţi l-oi răsări/Cu luna te-oi încălţa/Cu stelele te-oi înfrumuseţa/Rujuţele soarelui/În umerii obrazului/ Pune-ţi-le-oi/Luceferi în umeri aşezaţi-oi/Stele/Mănunţele/În spete puneţi-oi”. Apoi îi va da trâmbiţă şi suliţă de argint şi o va încăleca pe „Calul sfintei duminici” şi o va îndrepta spre biserică. „Pe uliţă când îi ajunge/ Băieţii/ Şi oamenii/Prânzu-n masă l-or lăsa/Peste garduri s-or arunca/Şi la tine s-or uita/ Şi cu toţii s-or mira/Ce împărăteasă!/Ce vodeasă!/Ce crăiasă!/Ce preoteasă!/Ce dăscăliţă!/Ce vorniciţă!”. Tot astfel se vor mira toţi oamenii când va intra în biserică, până şi „Sfinţii s-or bucura/Popa cu cartea-n mân-a sta/Şi la mine s-a uita”. În final spune că aşa cum oamenii ascultă cu drag trâmbiţa şi cântecul cucului, „Aşa cu drag să mă asculte/Şi pe mine toţi flăcăii./ Şi s-audă vorba mea”, apoi ia apă în pumni şi o arună peste cap, spunând: „Câţi stropi sar peste mine/Atâţia oameni/Să mă grăiască de bine” (SFM). Este de-a dreptul minunată această creaţie populară, vedem cât de bogată, de nevinovată şi de strălucitoare era imaginaţia poporului nostru. Foarte mult mi-ar plăcea să se facă un film pe această temă.
În imaginaţia lui, poporul nostru trăia, cu o largă respiraţie, în lumea basmului, unde Împărăţia Cerului şi Poarta Raiului nu erau aşa de îndepărtate, nici Maica Precesta nu era ascunsă să nu răspundă imediat durerilor poporului. Cum să nu iubim noi Bucovina, care ne-a lăsat asemenea comori!
Farmecele erau făcute, aşadar, cu ajutorul Împărăţiei Cerului, dar vrăjile se făceau cu spirite rele, pentru a constrânge pe feciori să se îndrăgostească de fetele care apelau la vrăji. De precizat aici că fetelor bătrâne li se zicea pe vremuri şi „fată-n păr”. Această expresie se găseşte în matricolele parohiale de stare civilă din secolul al XIX-lea, mai ales.
Ce calităţi li se cereau fetelor pe vremuri:„să fie onestă, statornică, sârguincioasă, strângătoare, grijulie, isteaţă, înţeleaptă, frumoasă” şi mai presus de toate să fie sănătoasă. Privind în urmă, toate aceste calităţi le-a avut, într-adevăr, mama mea şi le-au „copiat” şi surorile. Dar, cu siguranţă, le-au avut majoritatea femeilor din satul copilăriei mele. „Sârguinţa/ Ţese pânza/Iară lenea/ Pierde vremea”, zicea poporul nostru (SFM). O fată de ţăran trebuia, în primul rând, să ştie să toarcă, să ţese şi să prepare „bucatele”, să fiarbă, să frământe pita ori mălaiul şi să coacă. La furcă şi la războiul de ţesut trebuia „să-i umble mânurile”, cum zicea mama. Apoi fata trebuie să facă mereu curat în casă. Surorile mele măturau, arineau scaunele, masa, laiţa, dulapul, picioarele la pat, lada de zestre, muruiau şi presărau lut proaspăt pe jos, spălau haine, puneau feţişoare curate la perini, coseau. Aşa de harnice erau şi celelete fete din sat şi se plângeau apoi una alteia cât a avut de lucru, de fapt – las` că ştim noi, ficiorii – că se lăudau ce-au lucrat peste zi. Fata să fie şi cruţătoare. Minunat este versul popular în acest sens: „Voi lua mai sărmănuţă/I-oi cumpăra opincuţe/Ea şi-acelea să le cruţe/C-a umbla mai mult desculţă” (SFM). Sau: „Dragă mi-i fata săracă/ Că cu mâna ei se-mbracă/Ear fata de gazdă mare/Vinde-o vacă şi-şi ia poale” (SFM).
Dar şi fetele aveau pretenţii cum să le fie mirele. Considerau că este o mare pedeapsă pe capul lor să fie date de părinţi unui urât. În versurile populare apar invocaţii precum: „Maică, dă-mă după drag”; „Nu mă da după urât/De-ar avea casă de zid”; „Dă-mă, mamă, pe plăcere?Nu umbla după avere/Averea s-a pustiii/Cu urât nu pot trăi”; „Maică, mare-i Mureşul/Da-i mai mare urâtul/Mureşul, maică, l-oi trece/Urâtul nu-l pot petrece” (SFM).
Foto: Miri şi nănaşi din Silivaşu de Câmpie, din perioada interbelică
Dr. Vasile Lechințan
