De-a dreptul fascinantă este lectura presei de altădată, prin conţinutul ei de Viaţă vie, extrem de diversă şi de neaşteptată, încât te cucereşte şi te încântă la fiecare pas, fie că este vorba de presă românească din secolul al XIX-lea sau de cea de la începutul secolului XX, până la mijlocul acestui secol mai ales, fie că este vorba de presă maghiară şi germană din Transilvania.
Chiar dacă ne limităm doar la această presă, volumul de lectură este imens. Dar dacă luăm în considerare câte publicaţii au apărut numai în Europa de-a lungul timpului, cu informaţii de-a dreptul extraordinare pentru cunoaşterea Lumii şi a Istoriei? O statistică din anul 1878 ne-o oferă „Gazeta Transilvaniei” din acel an, când numărul ziarelor în Europa era de 7000 (în America 5000, în Asia, Africa şi Oceania 500, în total 12 500 de ziare în lume). Cum era repartizat numărul ziarelor în Europa: în Franţa, 1740 (la 37 de milioane de locuitori); în Anglia, 1260 (la 28 de milioane de locuitori); în Prusia (care încorpora, pe lângă teritoriul de azi al Germaniei, şi o parte din Polonia şi Lituania şi o mică parte din Rusia), 700 (la 18 milioane de locuitori); în Italia, 500 (la 27 de milioane de locuitori); în Austria, 365 (la 38 de milioane de locuitori, aici intrau şi românii transilvăneni); în Elveţia, 300 (la 2,5 milioane de locuitori); în Belgia, 275 (la 4,7 milioane de locuitori); în Olanda, 225 (la 3,5 milioane de locuitori); în Spania, 200 (la 15 milioane de locuitori); în Rusia, 200 (la 66 de milioane de locuitori); în Suedia şi Norvegia, 150 (la 5,2 milioane de locuitori); în Danemarca, 100 (la 2 milioane de locuitori), în România (atunci fără Transilvania şi nordul Bucovinei), 60 (la 5 milioane de locuitori).
Nu putem să nu remarcăm faptul că o civilizaţie mare se bazează pe gândire. Şi apoi, cum să nu te întrebi, oare câţi dintre românii de astăzi au citit măcar dintr-un ziar din cele 12 500 câte erau atunci pe glob, fantastic de interesante, sau măcar dintr-un ziar din cele 7000 câte erau în Europa sau măcar dintr-un ziar din cele 60 câte erau atunci în România? Oare e bine ca să trăim în continuare într-un Ev Mediu, întârziat nepermis de mult, şi să ignorăm comorile Lumii? Şi iată cam ce curiozităţi găsim acolo?
Doar două exemple. Dintr-un ziar românesc de la Sibiu, din 1926 – dat fiind faptul că lumea mâncă multe bunătăţi de Paşti – aflăm cât mănâncă un om într-o viaţă, unul de 70 de ani. Şi cantitatea a fost apreciată, nici mai mult, nici mai puţin la: „2 vagoane şi ceva de pâine, un vagon şi ceva de carne [un om de 70 de ani de acum mai puţină, că Ceauşescu exporta carnea peste graniţă], 10 mii până la 16 mii de ouă, 6 mii kg de peşte [aici iarăşi putem amenda cuantumul, că flota noastră a dispărut fără urmă după 1989] şi 25 mii litri udătură de tot felul”, aceasta, „fără să mai vorbim de mulţimea de cartofi, morcovi, mazăre, varză, brânză şi poame cari se mai adaugă la mâncarea lui”.Apoi, sarea pe care o „mănâncă omul în acest timp se ridică la 1850 kg”. Foarte interesantă statistică şi probabil că informaţia era preluată din alte ziare româneşti sau străine.
Deoarece în vremurile extrem de primejdioase de astăzi fiecare om speră la găsirea unui vaccin contra virusului ucigaş, să preluăm o ştire în acest sens. „Gazeta Transilvaniei” din anul 1900 redă o ştire despre marele savant fracez Louis Pasteur, considerat unul din binefăcătorii omenirii, care a pus la punct un vaccin împotriva holerei, vaccin pe care îl aplică cu succes în 1881, şi un vaccin împotriva turbării, în 1885. „Gazeta” scrie cum un păstor din Franţa a fost muşcat de un câine turbat, fiind pe câmp, cu oile, unde se jucau mai mulţi copii, şi deodată un câine turbat s-a năpustit asupra copiilor, care fugeau în toate părţile, ţipând şi plângând. Ciobanul a văzut pericolul şi a sărit în ajutorul copiilor şi cu un bici pe care-l avea la el, după o luptă îndelungată cu câinele turbat, ajungând să aibă o mână „cu totul sfâşiată”, reuşi să-l lege pe animalul turbat şi să-l omoare. Era în anul 1885 şi primarul din acea comună auzise – spre norocul bietului cioban – de invenţia savantului Pasteur, şi a telegrafiat la Paris despre cele întâmplate şi Pasteur a dispus ca bietul cioban rănit să fie adus la Paris de urgenţă. Se spune că acesta a fost „primul între cei vaccinaţi cu serum contra turbărei, şi vindecat”. Păstorul, pe nume Jupille, a fost angajat apoi paznic la institut de către marele savant, unde a slujit până la moartea sa. „Gazeta” adaugă faptul că în faţa Institutului Pasteur din Paris s-a aşezat „statuia păstorului Jupille, ca aducere aminte că el a fost primul pacient al noii invenţiuni datorită marelui învăţat Pasteur, mort în luna lui septemvre 1895”.
Iată, aşadar, că lumea eliberată de un flagel într-adevăr „turbat”, cel al turbării, a fost atât de împăcată încât i-a ridicat o statuie inclusiv primului pacient vindecat de acest vaccin. Ne gândim, fireşte, cât de împăcaţi vom fi şi noi când se va găsi vaccinul pentru virusul extrem de turbat de astăzi.
Dr. Vasile Lechințan
