Ieri şi astăzi am fost la casa părintească. Mi-a zâmbit de cum m-a văzut că am urcat pe cărarea din părău pe drumul ce duce de la fântână la noi. Mi-a văzut cuprinderea imensă cu privirea.
Nu este deloc pustie şi singură, cum îi iau alţii gura pe dinainte să spună astfel de verzi şi uscate. Tatăl meu este prezent în aranjamentul dinafară, din ce-a mai rămas după demolarea poieţii (grajdului) şi şurii, a ocolului oilor, a gardurilor interioare, ale căror rost a pierit odată cu vitele, oile, porcii şi găinile ce însufleţeau odinioară ograda. Mama este prezentă în aranjamentul din interior, în toată respiraţia albastrului văruirii de odinioară şi a albastrului cerului de deasupra ogrăzii, în adierea verdelui intens al fiecărui fir de iarbă, de pătrunjel, de buruiană, în tot ce mişcă, „râul, ramul”, acolo. Doar buruienile deja foarte mari din ogradă îmi atrag atenţia că sunt într-un viitor deja, un viitor presimţit în vise urâte de odinioară. Protestez. Eu nu vreau să fiu in viitor, vreau să fiu în prezentul ce-l ştiu eu dintotdeauna. Când şi cum (de) s-a infiltrat viitorul în viaţa mea? Îi explic viitorului că aici, în ogradă, în prezentul meu dintotdeauna este centrul Universului. Acolo unde este mama mea şi tatăl meu, acolo este centrul Universului.
Îi explic în van viitorului cel rău că aici este prezentul meu, unde razele soarelui s-au împletit pentru a-mi ţese sublime speranţe. Dar nu speranţe fără părinţi, ci veşnic alături de ei. Dar viitorul în care mă aflu este nemilos, îmi spune că deja nu mai am la cine mă plânge şi că sunt captivul lui. Vreau să trec pragul casei şi văd deplasându-se cu coloritul ei suav roşu lucios, cu cele şapte puncte negre, o buburuză. O fiinţă atât de nevinovată întreţine viaţa aici, alături de numeroasele muşuroaie de furnici, prea multe, din ogradă, alături de câteva albine ce vin şi pe la noi după nectar, de fluturi care s-au rătăcit probabil pe la noi. Să nu uit şi pe câteva cârtiţe care au „arat”, cu zel nedorit, în multe locuri, grădina încă necultivată. „Te ştiu – îi zic dragii buburuze – de când eram mic şi mă jucam cu prietenii mei prin ţânţârim (cimitir). Te urcai pe talpa bătrână de lemn a bisericii vechi, pe masa întinsă de piatră din faţa bisericii, unde obişnuit femeile pun prescurile de Sâmbăta Morţilor, pentru pomenirea celor dragi ai lor, te urcai peste movilele mormintelor ca şi cum lumea nu ar fi făcută decât din suprafeţe plane nevinovate, bune de luat la pas după voia noastră, fără hăuri imense care dor. Te invidiez ce fericită mai poţi fi”. A fost atentă la ce i-am zis, dar nu şi-a interupt drumul ei spre nu-ştiu-unde.
Am început să-mi recuperez cu paşii sufletului prezentul meu uriaş de cândva. Fiecare cotlon al casei, fiecare colţ al ogrăzii şi al grădinii îmi veneau în întâmpinare şi mă recunoşteau.
Cu ajutorul prietenului din copilărie Deiuţu am reuşit să cosim buruienile din ogradă, cele care m-au atenţionat, cu răutate, că eu sunt deja în viitor. Cu soră-mea Domnica am plantat câteva rânduri de roşii. Casa părintească e mai fericită acum. Vom mai cultiva şi restul grădinii, după ce trece ploaia.
Dr. Vasile Lechințan
