Evident că am pornit de la schema marelui Eminescu din Împărat şi proletar, dar aici nu ca formă de antagonism social, ci pur şi simplu ca o observaţie generală asupra ceea ce a câştigat şi ceea ce a pierdut fiecare în Viaţă din categoria enumerată mai sus.
Dar nu m-am gândit la o prezentare cronologică şi exhaustivă, ci pur şi simplu la câteva observaţii care se pot raporta la viaţa ţăranului nostru, cel din copilăria mea, de dinainte de colectivizare. În primul rând, ţăranul nostru trăia şi el, bineînţeles în spirit şi în suflet, viaţa de împărat prin basmele pe care le ştia de la părinţi, bunici şi străbunici. Era vorba fie de Împăratul Roşu, fie de Verde Împărat, ori de împăraţi fără nume, dar vestiţi prin puterea şi necuprinderea împărăţiei lor, aceştia trăind, cu averea şi mărirea lor, îngrădiţi „în cercul lor de legi”, mulţi deloc fericiţi, aşa cum a fost şi cazul vestitei şi deosebit de frumoasei împărătese Sisi (Elisabeta de Austria, 1837-1898) (vezi foto), cu un sfârşit tragic.
Ţăranul zicea: „A fost odată ca niciodată, că de de n-ar fi fost, nu s-ar povesti…” Acesta era începutul măreţ al poveştilor şi trăirilor lui cu împăraţi în lumea satului. Simţeam în glasul tatălui meu o transformare neobişnuită, de transcendenţă într-o lume miraculoasă, când începea astfel să-mi spună vreun basm cu împăraţi. Poporul intra în această lume prin ceea ce avea el mai falnic, prin Făt Frumos, tânăr din popor, de care se îndrăgostea neapărat o fată de împărat. Şi aşa se răzbuna ţăranul, trăind în spirit viaţa de împărat, având la îndemână multe din elementele ei esenţiale: măreţia greu de egalat a naturii, fete frumoase şi feciori feţi-frumoşi reali, sănătatea şi robusteţea firii, o mică avere: casă, gospodărie, pământ, securitatea vieţii în raport cu cea a unui rege şi împărat, mereu expuşi răsturnărilor violente, unele de mare cruzime, cum a fost viaţa familiei ţarului rus Nicolae al II-lea (1868-1918), complet nimicită la ordinul lui Lenin, la 17 iulie 1918.
Ţăranul admira, desigur, fastul strălucitor al ideii de împărăţie şi era conştient de condiţia sa, dar nu într-atât încât să nu se afişeze în lume „cu umbletul drept ca bradul” (vezi foto ţărani din Silivaşu de Câmpie din copilăria mea), să nu-şi venereze portul şi tradiţia venită din strămoşi. El, în copilăria mea, îşi făurea măreţia, de exemplu, în jocuri (dansuri) ameţitoare, în datinile nunţilor, ca de împărat, cu staroste sfătos şi feciori călări, cu petele colorate, cu ţinută demnă şi sărbătorească. Apoi ţăranul trăia ideile de cinste, de dreptate, de conştiinţă curată. Îi auzeam pe bătrânii ce se adunau la sfat adeseori despre vina „mai-marilor lumii”, care au pornit războaiele şi „s-a-ntâmplat mare prăpăd de oameni”, astfel că pe conştiinţa acestor mari erau milioane de vieţi. Ţăranul a fost încă din neolitic până la noi baza susţinerii societăţilor umane, spunea – exagerând oarecum, pentru a atrage atenţia asupra importanţei acestei categorii sociale – un istoric austriac.
Numeroşi împăraţi şi regi au urmele măreţiei lor clădite pe sacrificii umane considerabile, astăzi fie în ruină – cele din antichitatea egipteană sau asiriană etc., fie în palate restaurate şi folosite astăzi ca muzee. Jocul de-a „flotele puternice ş-armatele făloase” au dus în Primul Război Mondial, de exemplu, la atrocităţi de neimaginat, continuate în cel de-al Doilea Război Mondial. Orice s-ar zice, a trebuit ca lumea să trăiască zguduiri enorme ca să ajungem la îndemnul din Împărat şi proletar: „Faceţi ca-n astă lume să aibă parte dreaptă,/ Egală fiecare, şi să trăim ca fraţi!” Aceasta ar putea fi şi deviza Uniunii Europene de astăzi.
Paralela cu ţăranii noştri de demult aduce o perspectivă luminoasă asupra vieţii lor tihnite în onestitate şi muncă, în perpetuarea vieţii umane şi a unei civilizaţii paşnice, cu toate greutăţile şi lipsurile ei, dar nicidecum lipsa măreţiei şi a bucuriei de a trăi.
Dr. Vasile Lechințan
