-Eu tot m-am înălţat de când ai plecat de-acasă, la oraş – mi-a zis nucul cel bătrân de la capătul grădinii noastre. Tare aş vrea să ştiu cum te-ai înălţat tu, ce a cucerit şi a realizat copilul de odinioară, acolo, sub luminile oraşului pe care l-a dorit atâta. A meritat, oare, să fi plecat de-acasă, “de la plug”, zic în metafore – se scuza nucul?
– Dragă nucule – i-am zis -, dacă ştiam cum e clădită lumea, „aş fi rămas la plug, la boi, aş fi rămas acasă”. Zic şi eu în metafore, odată cu Goga. Aş fi rămas să trăiesc o eternitate alături de părinţi, de mama şi de tata, pentru că nu este fericire mai mare – tu nu ştii, singuraticule! – decât aceea să-ţi trăiască părinţii şi toţi cei dragi, să fii alături de ei, zi cu zi, revărsat de zori cu revărsat de zori, furtuni de vară cu furtuni de vară, viscol de iarnă cu viscol de iarnă, lumină cu lumină, fericire cu fericire. Trist este că ne înşelăm groaznic, credem de mici, de adolescenţi, de tineri, că trăim o eternitate şi că părinţii ne pot aştepta, tot o eternitate, până mai venim noi pe-acasă. Nu zic, nucule, că acel copil care a plecat de-acasă nu a dobândit frumoase victorii, de-atunci până acum, pe care le visa când era mic, dar le visa să le aibă alături de părinţi – aici e toată cheia vieţii -, nu singuratic, ca tine, scuză-mă, că nu vreau să te-ntristez.
Eşti curios ce victorii a dobândit acel copil plecat la oraş. Foarte bine. Victoriile sunt, într-adevăr, superbe, dar la îndemâna oricui să le aibă, şi cu siguranţă că le au şi numeroşi alţii. A reuşit să cunoască lumea într-o cuprindere nebănuit de mare, prin Cultură (prin viaţă doar în plan secundar). Este o satisfacţie de nedescris să ajungi, prin lectură, să ai lumea în degetul mic, cum se zice, să trăieşti în mai multe planuri ale Timpului istoric şi al perspectivei geografice. Tu, nucule, de la înălţimea cea mai mare a crengilor tale ai o perspectivă frumoasă asupra satului nostru.
Aşa şi acel copil, ajuns mare, plecat la oraş, are o asemenea perspectivă înaltă asupra lumii. Când îi este dor de Moldova lui Ştefan, reciteşte pe Ureche şi pe Sadoveanu, când îi este dor de lumea satului românesc ardelean de acum o sută şi ceva de ani, reciteşte pe Rebreanu şi cercetează presa, de-a dreptul fabuloasă, a vremii, pentru a-şi reîmprospăta perspectiva deja câştigată. Tot astfel, când îi este dor de una din secţiunile de Timp istoric ale Franţei, ale Angliei, ale Spaniei, ale Italiei, ale Rusiei sau ale altor ţări, reciteşte pe marii scriitori ale căror capodopere deja le-a „cucerit” cândva, sau caută uriaşul tezaur de tablouri al marilor pictori ai lumii pentru a (re)intra într-o epocă sau alta a vieţii Omenirii. Apoi a văzut mii de filme mari în care Umanitatea a căutat şi s-a străduit să-şi demonstreze frumuseţea, inteligenţa şi superbia, nu ca şi astăzi, când este înglodată până peste cap în neputinţă şi urâţenie, din cauza neprevederii pandemiei. Dar fericirea acelui copil este că ştie foarte clar că mai are încă tezaure de lectură şi de pictură, de creaţii artistice necuprinse şi de necuprins într-o viaţă, şi de-abia aşteaptă să le cunoască şi să le „cucerească” prin cercetare continuă, la mese de lectură, în biblioteci şi arhive, în săli de spectacole, la televiziune şi oriunde, toate la dispoziţia oricui.
Apoi, rodul cercetărilor asidue şi al cunoaşterii, deşi a întârziat mult, totuşi, există: s-a pus pe scris, pe creat lucrări proprii. Fără nicio ordine cronologică, decât după „ceasul inimii”, ţi le însir. Şi încep cu ceva ce îi este foarte drag: a scris o lucrare despre împrumuturile din limba română ale secuilor de-a lungul istoriei noastre comune, din secolul al XVI-lea începând, de când au şi secuii/ maghiarii scrisul în limba lor, până la 1918, când nu se poate zice că i-a forţat statul român pe secui şi pe maghiari să înveţe limba majorităţii populaţiei din Transilvania, întocmind astfel un dicţionar istoric în acest sens, cu data documentului şi localitatea unde este atestat acel cuvânt. Este de-a dreptul miraculos faptul că sunt documente în acest sens şi avem o perspectivă clară a interferenţei paşnice a vieţii românilor cu cea a secuilor şi cu a maghiarilor în Transilvania, pe parcursul secolelor. Înşir aici exemple de cuvinte împrumutate de secui de la români (în paranteză anul primei atestări, pentru că aceste cuvinte apar şi în alte multe documente ulterioare): strungă (1566), ciumă (1567), baci (1569), berbec, stână, suman, urdă (1583), boier (1590), coşar (ţarc pentru închis oi, porci) (1592), sâmbră (1593), burduf (1596), ficior (1597), prăjină (1598), cergă, alac (1604), jintiţă, bălţat (1606), ţap, mălai (1607), cătrinţă (1612), bărbat (antroponim), gociman, hrişcă, curtean, căruţă (1614), cârlan (1619), cercel, cernă (1624), capră (1625), cioban (1627), gard, mejdie (1632), baraboi (1633), mioară (1635), fluier (1644), păcurar (1650), ţine minte (1674), bărbânţă (1688), bârsan (1693), ciubotar, loc (1698), şută (1703), coteţ (1713), râşniţă (1719), scutar (1723), cumpănă (1724), mânător (1725), goştină, beserică, ţăpşor (1728), măciucă, pârpăriţă (1738), draniţă (1743), fasole (1744), burduhos (1745), pungă (1751), clacă, dohot (1754), poiană (1760), fârtat, fuştel (unealtă pentru ţesut) (1764), teică (1765), noaten (1766), cep (1768), colac (1769), vrăji (a~)), drugă (1770), urdaş (1772), tătarcă (1774), turmă (1778), fată, călugăr, ocă (1779), scumpia (1783), cosor (1787), putină (1788), muntean (1790), plătică (1794), ţâncuşă (secolul XVIII), cumpăni(a~) (1800), bucate, bordei, popa (1801), furdă (1805), balmoş, blană (1813), căciulă, ceapsă, acăţos, afine, mormăi (a~), cupă, cucuruz, sarică, găteajă (1816), păpuşă (de tutun) (1825), busuioc, caşcaval, dugheană (1827), tocmeală (1831), brustur, gulie (1832), moş (1833), babău (1837), cetină, chilav, cimpoi, ciuhă, ciulă, ciupercă, crintă, dop, dumicat, gard, gărgăriţă, gâlcă), gâlceavă, guşă, hrib, hrubă, jintiţă, lepăda, mămăligă, mocan, oacheşă, parângă, pui, robotă, rodină, sărman, socoti (a~), ştiră, tanda-manda, tălăsman, topliţă, veşcă, zăvor (1838), purcoi (1840), etc. Apoi, cuvinte atestate din a doua jumătate a secolului al XIX-lea: babă, bostan, brustur, bujor (nume de vită), buzată, camătă, carte (în sens de scrisoare), caş, cărunta (hidronim), cătran (nume de câine), clătită, corbu (nume de câine), cotingoi (băieţaş leneş), cuc (în poreclă), doină (nume de animal), dor (nume de boi), drăgan (nume de boi), fotă, furtună, ghiocel, gingaş, glugă, godac (în poreclă), goga (în poreclă), graniţă, guşat (în poreclă), jintuială, jirebi (a~), jitar, juca (a~), jucata (dans), jura (a~), limba (în poreclă), luncă, marfă, mâţişor, mâzgă, murg, nănaş, nărav/nărăvaş, nătântoc, nătărău, negoţaş, plăcintă, pomană, priculici, roşcă (nume de cal), sărăcia, slab, spurca (a~), surată, tăntălău, tăpălagă, tocană, treabă, turcă, turmă, ţâncă, ţine rând, etc. Apoi cuvinte din secolul al XX-lea, doar cele din 1901 până la 1918: barză, breaz, bucă (poreclă), buştihan (om cu cap mare), cuptor, drumul (în porecle), gângav, gligan (voinic/bine făcut), lup (poreclă), năcăjit, plută, pripaş, ştir, toacă, ţarină, ţânţar, zăpăci (a~), etc.
Dar ceea ce-i de-a dreptul fascinant este faptul că putem să conştientizăm, de exemplu, cam în ce perioadă istorică se întâmplau aceste prime atestări. Astfel, atunci când Grigore Ureche scria Letopiseţul său, între 1642-1647, în secuime se scria un document în care figura cuvântul românesc fluier (in 1644). Sau la un an după ce Cromwell transformase Anglia în republică (în 1649), în 1650, în secuime se scria un document în care figurează cuvântul românesc păcurar, împrumutat de secui. În 1566, când murea Nostradamus, astrolog şi clarvăzător francez, în secuime se redacta un document în care apare cuvântul românesc strungă, şi el împrumutat de secui. În 1583, când Petru Cercel îşi începea domnia în Ţara Românească, în secuime sunt atestate cuvintele berbec, stână, suman, urdă, împrumutate de secui de la români. În 1816, când se prezenta la Roma opera Bărbierul din Sevilla, a compozitorului italian Rossini, lingvistul maghiar Sámuel Gyarmathi, în al său Vocabularium, atesta faptul că în secuime erau împrumutate de secui în vorbirea lor curentă cuvintele româneşti afine, cucuruz, găteajă, a mormăi, ceapsă, etc. La un an după ce Shakespeare publica textul tragediei Hamlet (în 1603), în secuime se scria un document, în 1604, în care apar atestate cuvintele româneşti cergă şi alac, împrumutate de secui. În anul 1624, când este atestat castelul de la Versailles, în secuime se redacta un document care cuprinde şi cuvintele româneşti cercel şi cernă, împrumutate de secui. În 1838, când are loc încoronarea reginei Victoria a Angliei, se atesta, într-o lucrare, împrumutarea de către secui a mai multor cuvinte româneşti: cimpoi, ciuhă, ciulă, ciupercă, crintă, dop, gard, gărgăriţă, gâlcă, gâlceavă, guşă etc. (Vezi mai sus). Şi perspectiva istorică poate astfel continua.
-M-ai dat gata cu Nostradamus-ul tău, zice nucul hâtru.
„-Aşa e, nucule, şi cuvintele româneşti sunt o creaţie superbă a noastră şi ne bucurăm să le găsim presărate în documente de-a lungul timpului şi că multe au fost împrumutate în vorbirea lor curentă de vecinii noştri secui şi maghiari din Transilvania – care trăiau într-o mare de români -, dar şi de maghiari din unele părţi ale Ungariei de astăzi, unde locuiau şi români.”
Dr. Vasile Lechințan
