În spatele casei, lipită de perete, spre vest, la margine de drum, aveam o magazie lungă de lemn, cu pereţi de scânduri orizontale şi acoperită cu şârepuri (ţiglă), continuare la acoperişul casei, magazie căreia îi ziceam ocol, şi unde ţineam cereale, făină, droburi de sare pentru vite, sticle pline cu „fotoghin” (petrol lampant), o ladă cu sare grunjoasă pentru bucătărie, acoperită cu un capac de lemn, piesele de la războiul de ţesut, apoi în stânga, după uşa de la intrare, era raiul sculelor de casă: cleşti, harapauă, ciocane, cuie, sape, hârleţe, furci şi lopeţi fără coadă, ieşite din uz, bucăţi de lanţuri, calapod pentru reparat încălţăminte, ileu, resteie, oala de fontă pentru fiert săpun, lespedea pentru „plăcinte”(clătite) etc. Agăţate de lemnele de la acoperiş erau piei de miel, haine vechi, “străiţi” pline cu gheme, şiraguri de bucăţi de mere uscate, buchete de cimbru şi mărar uscate şi “străiţi” cu cărţi şi caiete ale surorilor mele, unde trăia timpul lor de şcoală. Dar vreau să atrag atenţia asupra unor comori: trei lădoaie mari pentru cereale: unul, chiar din fundul magaziei, aşezat perpendicular pe peretele casei, cu porumb grăunţe, şi două de-a lungul peretelui spre drum, pentru grâu.
Mai spre intrare era şi o ladă mai mică pentru făină de grâu şi una pentru făină de cucuruz. Copil fiind, nu vedeam ce-i în lădoaiele mari, dar mi-am făcut o treaptă ad-hoc din cărămizi ca să văd comoara de grâu dintr-un lădoi, cel spre uşă, pentru că cel din mijloc era veşnic gol, deoarece trebuia să dăm grâu cotă la stat. Ne rămânea, aşadar, un lădoi cu grâu pentru sămânţă şi pentru pâine. Era fericirea copilăriei mele să privesc comoara de grâu din lădoi, cu mireasma sa specifică şi minunată, care şi ea s-a impregnat ca fondatoare a condiţiei mele de copil ţăran. Mama se bucura când îi spuneam că-mi place cum miroase grâul şi că abia aştept să măcinăm şi să facem pâine, palaneţe şi covrigi în cuptor, pentru că mă săturasem de pâine de mălai. Mi-a zis că să mă uit bine că pe bobul de grâu este „chipul lu Domnu Hristos”. M-am dus iar în ocol şi m-am urcat să văd „chipul lui Domnu Hristos” pe boabele de grâu, şi deşi nu se desluşea bine, eram fericit că acea minunată constelaţie de boabe curate aveau, ca poveste, o amprentă de chip divin, la baza bobului. Intuiam eu că nu era în realitate ceva religios, doar povestea, dar conta curăţenia sufletească ce-mi inspira această asociere: grâu-Divinitate. În lădoiul cu grâu punea tata mere, toamna, pentru iarnă, în grâu nu îngheţau şi deveneau foarte aromate, un motiv în plus să fiu fericit privind adeseori comoara noastră din ocol, care-mi inspira şi un sentiment de tihnă familială, de securitate alimentară pentru zile de iarnă, cum i-ami zice astăzi.
Să trec acum la o fericire de ordin spiritual-sufletesc. Într-o zi de toamnă, când picau frunze aurii din acăţul nostru uriaş de după casă, luând cunostinţă, dintr-o carte veche de istorie, de Alexandru cel Bun, domn al Moldovei, am fost emoţionat de acel veac moldav îndepărtat – este uluitoare intuiţia timpului istoric la copii – , cu un voievod cu nume atât de liniştitor şi magnific totodată, încât identitatea mea de român are marcată pentru totdeauna această realitate istorică fondatoare. Fascinat de acea medievalitate îndepărtată românească, de prietenia lui Alexandru cel Bun cu regele Poloniei, o ţară cu o alură atât de eroică, aveam un dor viu de a cunoaşte viaţa de atunci, din Moldova medievală, o viaţă tihnită şi plină de strălucire, sub un domn cu apelativul cel Bun şi cu nume familiar, pentru că aveam vecini cu nume Alexandru: pe foarte bătrânul atunci badea Alexandru Sâmpetreanu, ce locuia într-o casă foarte veche, acoperită cu trestie înnegrită de vremuri, din sus de fântâna din drum, şi pe badea Alexandru lui Maxân, meşter tâmplar foarte priceput, prieten cu familia noastră, mergea cu părinţii mei şi alţi vecini la colindat, şi veneau şi pe la noi şi distingeam glasul dumisale când colindau la fereastră, afară, colinda La sfârşitu lumii-iră, care-mi inspira o tristeţe adâncă, mai mult decât o teamă. Astăzi, când realizez că sfârşitu lumii-iră, de atunci, s-a consumat pentru umanitatea dragă din zorii copilăriei mele, am rămas eu cu datoria să-i reînviu meteorica trecere, având aliat jarul sufletesc al fericirilor de atunci.
Dr. Vasile Lechințan
