Am fost azi în satul copilăriei mele. La marginea drumului ce trece pe lângă casa noastră, drum pe care ieşit-am eu în lume cu mari speranţe că fericirea este la oraş, am dat de o tufă de muşeţel sălbatic, atât de familiar şi de drag mie, cu inflorescenţe deschise şi minunate, ca o constelaţie de stele galben rotunde, ornate de jur-împrejur cu petale de un alb imaculat, inflorescenţe care mi-au trezit pentru o secundă o imensă fericire din copilărie, chiar din vremea de când descopeream lumea, cu miracolele ei.
Era plin drumul, pe margini, în copilărie, de troscoţel şi de muşeţel sălbatic. Mirosul muşeţelului sălbatic face parte din buchetul de miresme fondatoare de identitate a copilăriei mele. Mi-am apropiat ochii de ochiurile galben-aurii ale tufei de muşeţel, cam de la înălţimea la care priveam florile cu încântare de demult, pentru a reconstitui o fericire foarte îndepărtată. Şi-mi este asociată această fericire cu o alta, când toţi copiii de pe strada noastră, inclusiv fetiţe ale lui badea Gusti şi a lui badea Costantin ne jucam în drum, în drept cu poarta veche cu acoperiş de scândură, de secol XIX (am aflat mai târziu) a lui badea Iacob. Tot grupul căutam de zor şi mâncam „caşi” de nalbă, fructe foarte mici şi gustoase, din drum. Fetiţele erau numai în cămăşuţe lungi albe şi eram cu toţii foarte fericiţi de această tovărăşie minunată, în vreme de vară. Dacă cerul cel albastru de deasupra noastră ne-a înregistrat atunci pe pelicula lui, cu siguranţă că are arhivat chipul unei mari fericiri, pure şi luminoase. Şi précis ne-a înregistrat, deoarece nu ştiu să fi fost nori atunci, care să oculteze pelicula albastră tocmai în dreptul fericirilor copilăriei, când totul este senin.
Trec acum la o fericire mare, de astă dată spirituală, tot de atunci. Stau pe butucul meu din lemn, la „masa-birou” a mea – o lăduţă mică, în casă, în zi însorită de iarnă, şi citesc dintr-o carte veche de citire, de la badea Iacob, din perioada interbelică, fără coperţi, o „carte pirat”, citind poezia lui Eminescu „fiind băiet păduri cutreieram”, cu un dor uriaş de a străbate şi eu păduri, dor preluat de la Eminescu. Apoi citeam din aceeaşi carte poezia „Acolo este ţara mea şi neamul meu cel românesc, acolo eu să mor aş vrea, acolo vreau eu să trăiesc”. De aici am preluat, în mod automat, nu un dor de a trăi în prezent sau viitor, ci un dor uriaş al celor din interbelic, de iubire faţă de ţara lor, aşezându-mi la baza identităţii mele acest dor, această fericire de a fi român şi de a avea o ţară atât de iubită de înaintaşi.
Să trec apoi la fericirile de familie, care mi-erau axa existenţei, fericirea de a fi ocrotit şi iubit de părinţi şi de surori, de a-i avea alături pe ai mei, zi de zi, seară de seară, noapte liniştită de noapte liniştită, dimineaţă de reînceput de lume de dimineaţă de reînceput de lume, în momente când ne adunam toţi ai casei la prânz, la masa de amiază, la cină, când conversam şi cântam în zile tihnite de sărbători, sau seara când mama şi surorile torceau şi iar torceau până târziu. Părinţii şi ceilalţi membri ai familiei sunt legătura definitivă a vieţii noastre omeneşti, a fiecăruia.
Trec acum la o fericire de afară”. Ţineam două vaci cu lapte. Ieşeam, spre seară, vara, cu tatăl meu, la drumul din jos de noi, al nostru, pe care coboram, perpendicular pe cel principal, pe care veneau vitele de la păşune, să ieşim înaintea ciurzii, să aducem vacile noastre acasă. Eu eram foarte fricos, că unele vaci erau „împungoase”, dar lângă tatăl meu nu mă mai temeam. Se auzea ciurdarul încă de prin Uliţă (centrul satului) cum bucină din corn, semn că se apropia ciurda spre noi. Vacile noastre erau cuminţi, ştiau drumul şi intrau pe poartă, apoi în poiată, când erau ploi, sau în timp de „vreme bună” erau legate din sus de poiată, în ogradă. Erau atât de blânde, şi mirosul rumegatului lor de iarbă face parte şi el din mirosurile de bază ale copilului ţăran care eram eu atunci, ca şi mirosul de balegă şi de pişălău de vaci. Tata mulgea apoi vacile şi-mi strecura un pahar cu lapte cald, pe care-l beam totdeauna cu poftă. Laptele proaspat cald, dar şi cel fiert, pe care-l mâncam cu mamăligă caldă, seara, face parte din meniul de bază al copilăriei mele, alături de laptele acru, de caş sau de brânză din caş din lapte de la vacile noastre.
Să trec acum din nou la fericiri spirituale. Aflat tot lângă lăduţa ce-mi servea de birou, aşezat pe butuc, am luat cunoştinţă de domnul Ştefan al Moldovei, dar nu printr-o admiraţie teoretică pentru faptele lui mari istorice din anii lungii sale domnii, ci prin dorul uriaş al generaţiei de după părăsirea de către el a lumii, generaţie care se tânguia în versurile evocatoare a lumii de odinioară: „Ştefan, Ştefan, Domn cel mare, seamăn pe lume nu are, decât numai mândrul soare, la Suceava când răsare”. Eu nu vedeam aceste versuri-imn create în timpul vieţii, ci după apusul însoritei sale domnii. Acest dor imens l-am preluat eu în suflet, nu o simplă admiraţie pentru faptele măreţe de la Podu Înalt-Vaslui-Războieni-Codrii Cosminului… O admiraţie vine şi trece, dar un dor pentru o fericire imensă a unui popor, rămâne.
O fericire „de afară” pe care mi-o amintesc ad-hoc era în timpul unei acţiuni cerute de şcoală din sat, cam pe clasa a patra, când ni s-a dat dispoziţie să ne facem un ierbar. Pot zice că a fost un timp fericit, pe care l-am împărţit cu toţi cei ai casei, pentru că-mi revărsam entuziasmul asupra lor, le arătam cu mândrie fiecare achiziţie a mea, fixată cu fâşii de hârtie albă pe care le-am colorat cu roşu, galben şi albastru, pe caietul tip de desen: floare de măr, muşchi de copac, fire de ceapă etc. Păstrez şi acum ierbarul şi sunt uimit că am plante de atunci, care-mi evocă o lume fericită.
O fericire spirituală, achiziţionată tot la „biroul” meu de studiu din casă. Aveam un manual de istorie universală, tot din interbelic, nu ştiu de unde era ajuns la noi, şi o imagine de acolo cu o răscoală din Anglia medievală m-a uimit şi m-a transpus în acea epocă prin clădirile vechi dintr-un oraş englez, una cu etaj, din mijloc, care se îngusta spre centru. Era pentru mine dorul imens de viaţă urbană, de medievalitatea aceea misterioasă, dorul de viaţă a Omenirii din trecut.
Sigur că fericirile copilăriei ne formează şi ne urmăresc toată viaţa.
Dr. Vasile Lechințan
