Nu putem să nu privim înapoi cu mânie – vorba lui John Osborne – când vedem cum au condus ţara aproape toţi cei care au fost la conducerea ei în cei treizeci de ani de libertate. S-au înghesuit la coroana României o grămadă de incompetenţi, neputimcioşi, fricoşi, umili (gata să se aplece până la pământ) şi laşi, care au înstrăinat pe nimic averea ţării, o grămadă de lacomi care s-au înfruptat cu averi uriaşe şi cu sume uriaşe din banul public, o altă grămadă de golani veritabili care au acaparat instituţii politice democratice ce ar fi putut să fie pârghii pentru îndreptat ţara pe o cale a normalităţii şi a patriotismului.
Cuvântul golan nu este preluat de la Iliescu, ci de la un jurnalist care a destănuit recent ce s-a-ntâmplat în anii `90 la un partid istoric reînfiinţat atunci la Cluj. Ţara a fost apoi folosită ca un spaţiu de jefuit, atât de prădători din interior, cât şi dinafară, ajungând astăzi România la o sumă colosală a datoriei ei externe. Să fie clar şi fără dubiu că, din comunism, am venit în democraţie, o generaţie, o parte importantă a naţiunii, oameni iubitori de neam şi de patrie, oneşti şi competenţi în domeniul nostru de activitate, cu mari speranţe în lumea ce se deschidea în libertate şi democraţie. (Optica cea crunt denigratoare că toţi cei din comunism am trăit într-o stare animalică şi am fost spălaţi pe creier a ţinut o perioadă, ca umilitate a unora în faţa străinilor). Repet, o mare parte a naţiunii noastre am venit aşa. Nu am ţinut cont, din păcate, că libertatea şi democraţia fără demnitate, competenţă şi onestitate este o băltoacă în care te scufunzi. Acea generaţie care am venit astfel din comunism, dată la o parte de veleitari şi golani (am aflat abia anul acesta cum un bătrân din vechea gardă a acelui partid istoric de la Cluj, reînfiinţat în 1990, a fost bătut crunt, ajuns aproape fără suflare, de golanii beţi instalaţi acolo), degeaba am aşteptat demnitate, competenţă şi onestitate de la cei de sus, pentru că le lipsea elementul fundamental: iubirea de neam, adică de cel de jos, şi iubirea de ţară.
O dată formate partide fără partid, ci partide-găşti, acea generaţie de oameni oneşti şi patrioţi, pur şi simplu am rămas înafara vieţii politice. Până şi patriotismul a fost apoi terfelit şi în definitiv compromis de nişte veleitari care şi-au făcut de râs ascensiunea pe sentimental nobil de patriotism, fiind extrem de departe de statura unui Iuliu Maniu, de exemplu, cel mai iubit fiu (acum spusă cu tot sufletul această sintagmă) al Ardealului, atât de poporul de până la Marea Unire, cât şi de cel de după, până la comunismul care a terfelit totul, începând cu 1946, când comuniştii veleitari de atunci, dirijaţi de la Moscova, l-au condamnat la pieire cruntă. (Asist cu uimire cum, în „surdină”, se creează un cult pentru un aşa numit „sfânt al Ardealului”, Arsenie Boca, evacuându-se astfel din conştiinţa publică românească un adevărat mare Om al Ardealului, care a fost Iuliu Maniu, recunoştinţa românilor pentru ceea ce a făcut acest mare patriot fiind deturnată spre un altcineva asupra căruia am mari rezerve de statură intelectuală şi de importanţă pentru Ardeal, fapt pentru care protestez aici. Acest Arsenie Boca, din partea mea poate fi făcut sfânt – nu mă amestec în treburile Patriarhiei Ortodoxe Române, o instituţie mare a României, pe care o respect – dar nicidecum eu nu aş vrea să fie sanctificat cu denumirea de „sfânt al Ardealului”. Aşa vom deschide calea distorsiunilor şi ne vom trezi cu cineva, contestat şi el, eventual Fluture, să zicem un nume, că va primi numele bombastic de „Sfântul Moldovei”, eclipsându-se astfel total pe marele domn Ştefan al Moldovei, „cel Mare şi Sfânt”).
Şi românul, din păcate, nu mai are nicio perspectivă de viitor, prins în cleştele acestor mecanisme, bine înfipte deja în viaţa de zi cu zi, ale prădării ţării şi ale mersului ei în derivă. De aceea privim înapoi cu mânie şi de aceea ne întoarcem cu sufletul la lumea minunată a rădăcinilor noastre rurale. Ceea ce e cert este faptul că în lumea copilăriei mele nu erau golani care să îndrăznească să lovească pe un om bătrân, nu erau oameni din interiorul sau dinafara satului care să prade aproape toate bogăţiile satului (fac aici paralela cu ţara), am mai scris şi repet, nu erau incompetenţi şi veleitari care să ajungă în vârful conducerii satului, cei cu astfel de apucături erau marginalizaţi, pentru că îi cunoştea tot satul. Nu erau în conducerea satului oameni extrem de slăbănogi şi de umili care să vândă satul, cu bogăţiile sale, pe nimic, unui străin. De aici sufletul demn al ţăranului nostru, de a nu trăi cu lichele pe cap şi cu posibile furăciuni enorme, ale străinilor şi ale celor din sat, furăciuni care să aibă statut de legalitate în vatra strămoşilor săi. Aici, evident, sunt alegaţii pur teoretice, puse doar în raport cu marea dramă a României de astăzi, când românul trăieşte exclus de la posibilitatea de a accede la prosperitatea pe care o au străinii şi unii jefuitori din interior, este supus la statutul de manufacturier-proletar în propria ţară şi în exterior, şi trăieşte cu mari umilinţe, deocamdată de neşters, aceste nedreptăţi şi jafuri întâmplate în ţară, acum acestea având un statut de “mare legalitate”, pentru că Justiţia nu-şi face datoria iar democraţia adevărată zace în băltoacă.
Foto: Imagini din lumea cea frumoasă, moral şi spiritual-cultural, a satului românesc de odinioară.
Dr. Vasile Lechințan
