În copilăria noastră, cred că fiecare om are cel puţin un vis mirific despre viaţă, pentru cândva, în viitor, cu toată încrederea în bine, în frumos, în dreptate, în oameni la urma urmei, încredere pe care ne-o dă sublima iubire a familiei noastre pentru noi, de cum deschidem ochii spre lume.
Unul dintre aceste vise mirifice ale mele era cel despre viaţa de la oraş. Satul meu natal, Silivaşu de Câmpie, este situat în mijlocul Câmpiei Transilvaniei, între oraşele Cluj (la vest), Târgu Mureş (la sud-est), Reghin (la est) şi Bistriţa (la nord), cam – cu largă aproximaţie – la aceeaşi distanţă de fiecare. Sigur că până la vârsta de 14 ani n-am fost niciodată la oraş, dar de mic mi-am făcut o imagine de o transcedenţă sublimă despre lumea urbană. Care au fost motivele? În primul rând condiţia vieţii de atunci de la ţară: când eram mic şi visam la oraş, la noi în sat nu era încă lumină electrică, în serile de iarnă, mai ales, învăţam la lumina pâlpâitoare a lămpii. Lampă pe care o avea şi Eminescu, pomenită de exemplu în poezia Singurătate. Apoi, tot în zorii copilăriei mele nu era introdus încă gazul metan în sat şi, de toamna târziu, toată iarna şi până primăvara când se făcea cald, făceam foc cu lemne şi cu coceni (ştiuleţi fără boabe), cu tulei (tulpini de porumb) şi unii oameni săraci chiar cu baligi uscate adunate de pe drum. Apoi aduceam lemne uscate de pe Coastă, în spate, „sarcini” legate cu o sfoară, a mea legătură fiind, bineînţeles, simbolică, dar tot se îngreuna până acasă. Apoi, hotărâtor pentru idealizarea visului meu pentru viaţa de oraş erau noroaiele imense ale satului.
Cum am intuit eu viaţa la oraş? Sora mea cea mare, Domnica, fiind cu zece ani mai mare decât mine, avea manuale şcolare prin care îmi băgam şi eu ochii să mă minunez de Viaţa pe care o oferea şcoala atunci. Avea soră-mea o carte colorată care-mi era tare dragă, eram fascinat de lumea mărilor şi oceanelor de un albastru pur în carte, în care vieţuiau peşti de diferite specii, insistam să privesc acea lume şi am trăit astfel viaţa mărilor atât de îndepărtată de noi. Dar într-o carte de limba română era o imagine cu viaţa la oraş, cu nişte şcolari pionieri care mergeau pe stradă, fiind salutaţi de copiii care erau în geam la un bloc frumos, cu etaj. Atât i-a trebuit imaginaţiei mele ca să croiască o viaţă urbană minunată, fără greutăţile noastre de la ţară. Îmi imaginam că oraşul este ceva miraculos de curat, cu trotuare frumoase, cu blocuri noi-nouţe cu culori armonios zugrăvite care să nu zgârâie cu nimic privirea, cu relaţii între oameni de o umanitate minunat de mângâietoare şi de cuminte, cam aşa cum stăteau, ca nişte brazi cuminţi, bunii mei consăteni la biserică, în timpul slujbei, oameni care nu numai că ar putea face nici cel mai mic rău cuiva, dar nici nu ar avea timp pentru aşa ceva, cum eram eu atât de preocupat să-mi însuşesc lecţiile şi să-mi scriu temele la şcoală. Cum să-ţi consumi, Doamne fereşte!, şi cel mai infim timp pentru a face un rău cuiva, pentru a înşela pe cineva, pentru a opri pe cineva din afirmarea lui în viaţă. Doar trebuie să fim mereu preocupaţi de urmărirea frumuseţii Vieţii la fiecare pas, să-i întâmpinăm culorile şi miresmele, binele şi dreptatea, dăruirea şi generozitatea cu care ni se oferă.
Fiecare colţ din oraş îl vedeam numai în stare să ne deschidă sufletul (nicidecum să ni-l chircească) şi să ni-l încânte, să ne lase să ne putem realiza ţelurile noastre sublime, nedefinite atunci, dar intuite. Îi vedeam pe invidiaţii de mine orăşeni lucrând cu spor şi cu bucurie, nu-mi imaginam unde, munci uşoare, nu grele ca la ţară, în curăţenie perfectă şi în ambianţe pline de flori, cu chipul destins, fără griji inutile, în raporturi de muncă ideale, fiecare păstrându-şi demnitatea de om egal al oraşului său, dar fiecare mânat de pasiunea de a se afirma ca om mai văzut printre ceilalţi, după înzestrarea lui într-un domeniu sau altul, cum eram eu premiant la învăţătură, premiul I în toate clasele I-VII de la Silivaşu de Câmpie. Cinstea era la cel mai înalt rang dintre comportările oamenilor din oraşul visat în copilăria mea. Chiar mă gândeam că dacă statul ar depozita temporar nişte lingouri de aur la marginea străzii, eu, ca orăşean, doar aş merge şi le-aş mângâia şi nici prin cap nu mi-ar trece să fur vreunul. M-aş fi bucurat că le avem, noi, ca ţară, şi că suntem un popor bogat. Conştiinţa tuturor avea legi nescrise, ieşite din familie şi educaţie, care găsea întotdeauna drunul minunat al vieţii. Voioşia şi buna dispoziţie era starea de fiecare zi a orăşanului pe care-l visam eu în copilărie. Totul iradia bunăstare, chiar lux minunat faţă de noi de la ţară, şi trăire în ceva nedefinit atunci, în Cultură. Nicio invidie, nicio dezbinare nu-mi imaginam între orăşeni, nicio înstrăinare, doar purtare cu grijă şi căldură, cu înţelegere, mărinimie şi fineţe, ca fraţii.
Acesta era visul meu despre viaţa urbană sublimă în copilărie. Şi ceva mă îndrepta cu gândul mai mult spre vest, spre Clujul de care se vorbea în sat cu un imens respect.
Dar timpul visării mele a expirat şi paşii mi-au fost îndreptaţi spre viaţa urbană. Privind în urmă, la visul cel de demult, nu mă pot plânge că totul a fost o utopie, imaginată şi de alţii în istorie (vezi o imagine propusă de filantropul englez Robert Owen). Am întâlnit şi oameni adevăraţi şi am contribuit la formarea morală şi spirituală a unor copii minunaţi, toţi aceştia fiind asemănători cu cei pe care-i visasem în copilărie, astfel că toate celelate netrebnicii ale vieţii urbane, ca o insulă de infern uneori, devin insignifiante în faţa unor astfel de valori umane.
Să sperăm că după această grea încercare a umanităţii prin care trecem acum, lumea se va gândi că ar putea fi posibilă o viaţă urbană cam aşa cum credeam eu că este în stare omul să o croiască şi să o trăiască.
Dr. Vasile Lechinţan (Cluj-Napoca)
