De la bun început trebuie spus că aspectul sau caracterul etnic al unei ţări este dat de limba folosită curent de populaţie, în general, respectiv de majoritatea etnică a locuitorilor acestei ţări. Intelectualul paşoptist sas Ştefan Ludwig Roth (1796-1849) (vezi foto), martir al luptei pentru libertate şi dreptate socială, a spus: „Nu vӑd nevoia de a impune o limbӑ oficialӑ a ţӑrii. Nu este nici limba germanӑ, nici cea maghiarӑ, ci limba românӑ”, pe care „o înveţi singur, pe stradӑ, în contact singur cu oamenii.” Chiar aşa a fost toată istoria Transilvaniei.
Comunităţile secuiască, maghiară şi săsească învăţau limba română fără a le fi impusă în şcoli sau prin obligaţii din partea statului, o învăţau în contact cu oamenii majoritari în ţară. George Bariţiu spunea că dacă un sas se întâlneşte cu un secui/ungur în piaţa Braşovului, pentru a se înţelege, vorbesc limba română. În 1839 apărea la Viena un dicţionar intitulat Siebenbürgens geographisch-, topographisch-, statistisch-, hydrographisch- und orographisches Lexikon: mittelst eines Versuches seiner Landkarten-Beschreibung bearbeitet und alphabetisch geordnet … von Ignaz Lenk von Treuenfeld, în 4 volume, cu descrierea tuturor localităţilor Transilvaniei, făcută după documentare la faţa locului. Lucrarea este plină de toponime româneşti, în majoritate absolută, ceea ce atestă, şi prin acest aspect, caracterul Transilvaniei de ţară românească. Dacă era ţară maghiară, românii ar fi ştiut ungureşte, dar foarte rar exista câte un român care ştia şi ungureşte, o spune Petru Maior în a sa „Istoria pentru începutul românilor în Dachia”, apărută la Buda[pesta] în 1812, cӑ „românii sunt mai mulţi decât ungurii şi saşii, aceştia din urmӑ de obşte ştiu limba româneascӑ, iarӑ românii foarte puţini sunt care sӑ grӑiascӑ ungureşte: sӑseşte apoi, de se aflӑ oarecare român sӑ vorbeascӑ, e tocmai mirare”. Afirmaţia este confirmată de documentele vremii.
De exemplu, George Roman din Bârsana, comitatul Maramureş, se spune despre el la 1775 că vorbeşte numai româneşte (csupan oláh nyelven beszel). La fel Gheorghe Şut din Cireşoaia, comitatul Solnocul Interior, la 1789, vorbeşte doar limba română (tsupan tsak oláh nyelven beszel). Tot astfel Alexa Sălăjan din Sâncraiu de Mureş, scaunul Mureş, la 1835, vorbeşte numai româneşte (beszel cask oláhul). Şi exemplele sunt numeroase. Maghiarii descrişi în numeroase documente din secolele XVIII-XIX aproape toţi declarau că ştiu şi româneşte. De exemplu Stephanus Horvat din Györ, originar din Ungaria, comitatul Pesta, romano-catolic, vorbea în 1791 limbile ungară şi română (callet lingvas Hungaricam et Valahicam). Tot astfel, Borsos Karoly din Szeged, în 1882 vorbea maghiara, româna şi germana. Szatmáry János din Cluj, de 30 de ani, reformat, vorbea în 1834 maghiara şi româna. Şi exemplele sunt numeroase. Secuii tot astfel figurează în documentele secolelor XVIII-XIX că ştiau şi limba română.
La 1784, Farkas Péter din Cernatu de Jos, comitatul Trei Scaune, de religie reformată, de 30 de ani, nobil, ştia ungureşte, fiind maghiar, şi româneşte (Magyarul tud, mind hogy Magyar is, és Oláhul). La fel, Faluvegi Boldizsar din Corund, scaunul Odorhei, secui liber, de 62 de ani, în 1817 vorbea ungureşte şi româneşte (beszell magyarul és oláhul). Tot astfel, Biró János din Odorheiu Secuiesc, scaunul Odorhei, de 50 de ani, tot în 1817 vorbea ungureşte şi româneşte (beszell magyarul és oláhul). Şi exemplele sunt numeroase. (va urma)
Dr.Vasile Lechințan
