Circulă din nou pe internet articolul istoricului Marius Diaconescu publicat acum câţiva ani în „Historia”, intitulat „Avram Iancu şi (contra)revoluţia românească din Transilvania în 1848-1849”. Şi articolul este însoţit de comentariile unor bine intenţionaţi dar şi de cele ale unor români (sau cu nume românesc) şi maghiari care scriu aici şi în alte locuri, cu o lezare nemaipomenită a eroului naţiunii române Avram Iancu şi a românilor, de tipul „Avram Iancu criminal”, „a măcelărit sate întregi”, „ticălos”, „a omorît copii, femei, bătrîni, nevinovaţi pe timp de noapte”, „este inadmisibil să faci statui unui criminal laş”, „păcat că România care e atât de frumoasă e locuită de români” şi alte mizerii inspirate de articolul sus-pomenit. Cineva îşi pune întrebarea că dacă la Budapesta i se zice Revoluţiei Române contrarevoluţie, şi noi trebuie să-i spunem astfel?
Din păcate, istoricul Marius Diaconescu a greşit profund afirmând că „Dintr-o perspectivă globală, de ansamblu, românii au făcut contrarevoluţie, deoarece au fost instrumentul vechii guvernări absolutiste austriece împotriva revoluţiei maghiare” şi că austriecii „i-au manipulat pe români şi i-au folosit ca armată de gherilă împotriva ungurilor”. Sigur că toată lumea a fost şocată la data apariţiei articolului, în 2015 parcă, de faptul că se reînvia practic o teorie de pe vremea lui Roller şi se legitimau afirmaţiile lui Marx despre români că au fost contrarevoluţionari. Autorul articolului explică foarte bine de la început ce înseamnă revoluţie, adică „o schimbare radicală a sistemului de guvernare printr-o mişcare populară, adesea prin forţă” şi că „Ungurii au făcut revoluţie în 1848-1849”. Cum au făcut însă „revoluţie” în Transilvania? Au convocat cel mai reacţionar sistem politic, cel al Dietei nobiliare (halal „mişcare populară”) ca să hotărască „schimbarea radicală”, adică să nu se schimbe cu nimic situaţia românilor transilvăneni.
Schimbare radicală era atunci când s-ar fi convocat o Dietă prin alegeri libere pentru a fi reprezentate toate etniile din Transilvania în funcţie de numărul lor. Aşadar, contrarevoluţia ungară a biruit atunci la Cluj. Nemaivorbind că tineretul maghiar a făcut manifestaţii pentru libertatea cuvântului, a presei, pentru democraţie în faţa casei guvernatorului Teleki, dar acesta le-a închis gura, spunând să meargă frumuşel acasă, că dacă se dau toate aceste libertăţi, le vor cere şi românii. Şi „revoluţionarii” tineri maghiari s-au dus frumuşel acasă şi istoricul Egyed Akos a scris că revoluţia maghiară de la Cluj a fost una „paşnică”, dar în realitate a fost o manifestare reacţionară cu ieşiri clar teroriste în timpul Dietei tiranilor de altădată, o spun clar saşii participanţi la Dietă, dar şi românii care au plecat la Cluj cu Petiţia Naţională de la Blaj din 3/17 mai 1848.
Aşadar, cum să fie românii contrarevoluţionari, românii au fost contra reacţionarilor puşi pe atrocităţi în Transilvania. Românii, aliaţi, de nevoie, cu austriecii contra terorismului maghiar din Transilvania, de care şi generalul Bem a fost uimit, sunt „contrarevoluţionari”, iar maghiarii aliaţi cu imperialii, din mai până în septembrie 1848, contra românilor, când s-au comis atrocităţile de la Mihalţ şi Luna şi s-au ridicat spânzurători în satele transilvane, sunt “curat revoluţionari”.
Păcat că istoricul Marius Diaconescu nu a nuanţat răzbunarea sângeroasă a românilor, după ce s-au comis asupra lor atrocităţi nemaipomenite. Avram Iancu nu a fost deloc amestecat în aceste răzbunări. Poporul, cuprins de furie şi de durere, după ce i-au fost omorâţi copiii, femeile, părinţii, casele i-au fost incendiate, a trecut, din păcate, la legea talionului, pe care nu a aprobat-o nici Bariţiu, dar marele gazetar a atras atenţia că nu te poţi juca nicidecum cu un leu crezând că doarme. La Vinţu de Sus, amintit de autor, când au văzut moţii cum au fost ucişi de sălbatic nişte preoţi români şi aruncaţi într-o groapă de var, au trecut la legea talionului şi pe când au ajuns Avram Iancu şi alţi fruntaşi din munţi în Vinţu de Sus, catastrofa avusese loc deja, din păcate.
Deci primii vinovaţi pentru cazul trist de la Vinţu de Sus sunt cei care au schingiuit şi omorât pe preoţii români găsiţi acolo. Şi poate că ar mai avut loc şi alte asemenea catastrofe dacă prefectul Ioan Ciurileanu nu i-ar fi ameninţat, printr-o scrisoare, pe conducătorii cetelor de vânătoare teroriste ungare din zona Turzii şi a scaunului Arieş că dacă vor mai comite alte fapte împotriva lui Dumnezeu şi a românilor, el, cu legiunea sa stăpânesc zona unde sunt câteva sate maghiare şi va răspunde şi el la atrocităţi cu atrocităţi. Istoricul Marius Diaconescu putea să-l apere mai clar pe Avram Iancu de suspiciunea de participant la atrocităţi contra civililor maghiari, pentru că dacă ar fi fost vinovat, ar fi fost închis şi pedepsit de autorităţile habsburgice după Revoluţie, dar nu i s-a găsit nicio implicare în astfel de vinovăţii. Mai mult, i-au fost reliefate omenia, cinstea, spiritul de colaborare şi corectitudinea faţă de maghiari. Austriecii au găsit însă numeroşi reacţionari (că nu-i putem zice revoluţionari) maghiari vinovaţi de atrocităţi contra românilor şi saşilor şi aceştia unii au fost executaţi şi unii au zăcut în închisorile imperiale, unul Papai, care figurează în multe declaraţii ale românilor de după Revoluţie că a ucis copii, femei şi bătrâni români din zona Turzii, a înnebunit în închisoare.
De ce trebuie să cunoaştem exact, şi nu superficial, ceea ce s-a întâmplat atunci în Transilvania? Tocmai pentru a nu ajunge la concluzii pripite, precum aceea a istoricului Marius Diaconescu, şi anume că românii au făcut contrarevoluţie, apoi afirmaţiile că „Şi noi, românii, am ucis, am jefuit, am incendiat şi am violat … Mai mult sau mai puţin decât ungurii? Nu contează cine a ucis mai mult, ungurii sau românii”, afirmaţii care transmit un mesaj profund eronat, că românii au acţionat astfel fără motiv, aflându-se la un fel de concurs cu sadicii din cetele de vânătoare reacţionare maghiare.
Aşadar, singurul leac contra urii pe motive etnice şi pentru respect şi armonie între noi, cei care moştenim un greu patrimoniu istoric, este să cunoaştem cât mai în profunzime trecutul.
Dr. Vasile Lechințan
