Relatam în episodul anterior câte ceva despre fructele tropicale pe care este bine să le consumăm şi acasă, deoarece au multe vitamine. Cum ar fi bananele, kiwi, avocado, ananasul, smochinele, curmalele, nucile de cocos, mango, rodiile ş.a.m.d.
În cele ce urmează am să vă prezint şi câteva sortimente de care nu cred să fii auzit. Dacă mă înşel, înseamnă că sunteţi fie umblaţi prin Asia ori culţi peste măsură.
Oricum, vă felicit!
Fructe mai ciudate
O să încep cu un produs vegetal exotic numit „salak”, cunoscut în popor sub numele de „fructul şarpe“, datorită învelişului solzos. L-am admirat printre palmieri, având rodul de mărimea unei smochine. Este materia primă pentru prepararea cidrului, o agreabilă băutură alcoolică obținută prin fermentarea mustului.
Cel mai răspândit fruct exotic din zonă, o celebritate în felul său, poartă numele „durian”. Este uşor de ţinut minte, adică ceva dur. Într-adevăr, n-ai cum să-l uiţi deoarece are o particularitate aparte – miroase groaznic, a cadavru intrat în putrefacţie!? De aceea consumul lui este interzis în spaţii închise, gen restaurante, cofetării, hoteluri. Se mănâncă pe stradă, în parcuri, deci în aer liber. Aţi mai auzit o asemenea trăsnaie?
În partea sa exterioară are un fel de solzi, iar în miez se găsesc nişte păstăi gigantice. Poate ajunge la o greutate incredibilă, de până la trei kilograme, fiind originar din Indonezia. Se zice că posedă proprietăţi antifebrile, cicatrizante. Lumea îl ingurgitează pe rupte, deoarece este foarte săţios, ca o pâine-dulce, datorită continutului mare de carbohidraţi.
Am testat şi eu o felie de „durian”, ţinându-mă de nas.
– N-aveţi o.. mască de gaze?, l-am întrebat în glumă pe ospătar.
– Vă pot face rost, însă cum o să mai mâncaţi?, mi-a răspuns cu umor tânărul ce ne servea, echipat în alb de sus până jos.
– Şi atunci, ce-i de făcut?, am insistat ca un catârgiu.
– Trebuie să faceţi abstracţie de duhoare şi să-l înfulecaţi cât mai repede…
Bună idee. Aşa am şi procedat. Într-adevăr, a meritat să încerc; miezul era parfumat şi aveai senzaţia că mănânci ceva săţios, nu doar un simplu fruct gălbui, ca un pepene, dar urât mirositor. Să mai adaug că „durianul” conţine multă vitamina C, potasiu, apă. Iar într-un climat fierbinte, suprasaturat de umezeală (cum este cel din Insula Zeilor) un asemenea rod constituie un excelemt energizant, reprezentând o importantă sursă de glucide. Ca atare, populaţia ignoră inconvenientele olfactive şi îl consumă ca pe un rău necesar.
Dilemă
Regula de bază adoptată de subsemnatul încă de la primele ieşiri peste graniţă ( în secolul…trecut!) se referă la imboldul de a gusta din preparatele şi produsele naturale indigene. Uneori surprizele nu m-au încântat, am strâns din dinţi şi am strâmbat discret din nas, să nu jignesc gazdele. „Dacă băştinaşii pot consuma fără probleme…« porcăriile » ăstea – îmi ziceam în gând – ba le şi plac, eu de ce să nu încerc?”
La fel s-a întâmplat şi în Bali, unde nu m-am abţinut de la nici o extravaganţă culinară. În această ordine de idei, am să vă relatez şi despre „nashi” (nu cei care au…fini), ci mă refer la un arbore fructifer originar din China ce se numeşte astfel, al cărui sortimente aflate pe tarabă sunt greu de identificat.
Dar staţi să vedeţi păţanie.
…Prin faţa complexului unde stăteam trecea mereu un harabagiu cu tot felul de roade arboricole puse în caserole cu gheaţă, ca să le ţină proaspete. Deşi aveam „All inclusive”, nu m-am abţinut şi am târguit diverse fructe ce lipseau la restaurant, ca să-mi fac o idee.
– Dă-mi, te rog, şi mie nişte mere din acestea, l-am abordat cu mult aplomb într-o dimineaţă pe precupeţ.
– Da, Domnule, numai că sunt…pere!
Aratau incert, astfel că vorba românească potrivit căreia nu trebuie să amesteci merele cu perele, se potrivea şi în acest caz de minune.
– Scuze, nu mi-am dat seama. Uite, iau numai două-trei, să văd ce gust au.
– Nici o problemă, Mister.
Le-am dus sus în cameră, le-am spălat şi le-am mâncat cu plăcere. Nu au fost rele deloc. Mi-a părut rău că m-am zgârciobit şi n-am luat mai multe. Astfel că după câteva zile m-am dus să mai cumpăr.
– Hello.
– Ce mai faceţi, Sir?, m-a recunoscut tipul, cu ochiul versat al vânzătorului ambulant.
– Excelent. Aş dori un kg. de pere. Mi-au plăcut mult.
– Păi sunt…mere!!!
– Ascultă, “my friend”, alaltăieri ziseşi că-s mere. Hotărăşte-te!, l-am somat aspru.
Cu un zâmbet tipic asiatic, omul s-a înclinat şi mi-a explicat:
– Noi le numim „nashi”, dar turiştilor le spunem că sunt „appels-pears”. Ca să priceapă mai uşor…
– Aha, deci un fel mere/pere. Bine, cât să-ţi dau pe ele?
Cea mai scumpă cafea din lume!
După câte un meniu „gustos”, cu mult orez, gândaci prăjiţi, legume fierte, fructe de ocean, sosuri picante, ce credeţi că ar urma? Desigur, o cafea. Dar nu una oarecare. În Bali aveţi şansa de a savura cea mai…scumpă cafea din lume -„Kopi luwak”.
Poate că unii dintre cititori n-au auzit până acum de această curiozitate specifică locului. Aşa că ţineţi-vă bine, legaţi-vă centurile de siguranţă şi luaţi pe o farfurioară câteva feliuţe de… lămâie.
Elementul inedit constă în faptul că boabele de cafea înainte de a fi adunate, prăjite şi măcinate, sunt mâncate şi după aceea…expulzate prin dos de către „civete”.
– De cine???, mă veţi întreba oripilaţi.
Ei da, este vorba de nişte mici mamifere omnivore, ce mişună numai noaptea prin pădurea tropicală. Am privit de aproape câteva exemplare închise în cuşti, spre a fi admirate de vizitatori, şi pot spune că seamănă cu ratonii. Exemplarele măsoară între 50-70 cm lungime, au o coadă impozantă, dinţi puternici. Am mai reţinut de la ghidul imensului parc botanico-zoologic pe care l-am vizitat, că micile jivine atârnă la maturitate cam 3-4 kg (fără…bobiţele înghiţite!) Au ochii mici şi rotunzi, cu irisul de culoare neagră, botul ascuţit şi maxilare prevăzute cu canini mari. Blana de culoare cenuşie-maronie este aspră.
„Civetele” consumă de-a valma muguri de bambus, smochine, ananas, mango, banane, pepeni, dar şi insecte, larve, moluşte, rozătoare, ouă de păsări. Şi, aţi ghicit, „pour la bonne bouche” niscaiva … boabe de cafea!!!
Un neobişnuit „proces de fabricaţie”
După ce fructele au fermentat bine în stomacul acestor mici manifere, sâmburii sunt eliminaţi împreună cu celelalte excremente. Totul, normal până aici. Mai departe e anormal. Ca atare, cei care suferiţi de greaţă şi insomnii, să nu mai citiţi. Ceilalţi sugeţi preventiv feliile de lămâie puse alături. Buun.
Boabele expulzate sunt căutate „cu lupa” şi colectate frenetic de către săteni. După aceea le trec prin jetul de apă, le usucă şi în final vor fi pisate-pudră.
Aşa rezultă cea mai extravagantă cafea, apeciată de cunoscători drept o delicatesă rară. De aceea un kilogram costă în jur de o… mie de dolari pe piaţa internaţională, fiind considerat cel mai scump sortiment din lume.
Acum stau şi vă întreb, dragi prieteni: aţi bea o asemenea licoare? Aţi da atâta bănet pe ea? În ceea ce mă priveşte, la prima chestiune am răspuns- da; la a doua – nu!
„De gustibus”…
…Cum vă povesteam, am văzut în nişte cuşti câteva exemplare de „civete” ce stăteau somnolente pe timpul zilei. Pe podea se afla o grămăjoară de bobiţe deja procesate. Un îngrijitor le-a strâns şi ni le-a prezentat de aproape. „No comment”… mai mult.
Apoi am ajuns în zona unde se prăjeau boabele în nişte tigăi impozante. Vrând să fac o poză, “supervaizerul” m-a invitat să mă aşez alături de bucătar şi să mestec în vasul pus pe foc, rezultând instantaneul pe care vi-l supun atenţiei.
La finalul vizitei am ajuns la o cofetărie originală aflată în aer liber. Câteva măsuţe şi fotolii de răchită se aflau plasate printre palmieri, îmbiindu-te să iei o pauză după atâta hoinăreală. Înainte de a trece la shoppingul cafelei-ultra, ni s-au oferit câteva mostre, deoarece existau mai multe feluri. Deşi nu-s cafegiu, nu puteam rata un asemenea prilej.
Din nişte „degetare” am degustat două-trei sortimente din originala băutură. Ce să vă zic? Era foarte tare şi…„interesantă”, cum se exprimă (în lipsă de alte argumente) comentatorii de fotbal de la TVR. N-am avut în final vomismente şi nici nu m-am temut să fac hepatită ori „pestă civetină”.
Fire (ne)simţitoare, ce mai…
Explicaţie simplă
De unde şi până unde provine întreaga aiureală? Ehei, este o poveste de pe vremea când olandezii au colonizat zona Indoneziei. Ca nişte fermieri scrupuloşi ce erau (şi au rănas) nu le-au permis băştinașilor să intre în perimetrele unde se cultivau arbuştii de cafeaua. Animalele însă nu prea puteau fi alungate, astfel că micile „civete” le-au prins gusutul, şi noaptea intrau pe terenurile îngrădite şi se săturau cu delicioasele fructe. După digestie îşi făceau nevoile prin pădure fără pic de jenă, nefiind pe vremea aceea WC-uri ecologice.
A fost suficient ca un localnic isteţ să spele câţiva sâmburi, să-i prăjească şi să-i macine, făcând apoi prima cafea fără gustul amărui al celei originale. Deci mult mai bună decât băutura cu multă cofeină obţinută de la plantatori.
Sâc!
…Şi uite aşa, dintr-o întâmplare, s-a ajuns la un sortiment atât de rafinat de cafea. Măcar o dată în viaţă trebuie să o gustaţi, chit că luaţi în prealabil un credit cu buletinul…(Va urma)
Horia C. Deliu
