După cum cititorii mei ştiu, mulţi fiind pasionaţi de geografie şi de călătorii, ca şi cei câţiva absolvenţi de liceu care n-au picat la Bac şi citesc ziarul de pe „facebook”, Insula Bali este poziţionată la dracu–n praznic. Mai exact, undeva în Oceanul Indian, la 8 grade Sud de Ecuator, fiind socotită un Eden al Arhipelagului Indonezian.
Are tot ce visezi şi n–ai apucat să admiri până acum: vegetaţie luxuriantă, plaje întinse cu nisip alb şi…negru (!), munți vulcanici ce ajung şi la 3.000 de metri, izvoare termale, râuri spectaculoase, peșteri sacre, culturi terasate de orez, plantații de cafea și vanilie.
Plus turism de nivel internaţional. Ce mai aşteptaţi? Pe cai…
„Bun venit în Denpasar!”
-Vă rugăm, legaţi-vă centurile de siguranţă. În 20 minute aterizăm pe „Ngurah Rai International Airport” din Denpasar, Capitala Insulei Bali – s-a auzit un gângurit în difuzoarele avionului, mai întâi într-un idiom necunoscut, apoi şi în engleză. La destinaţie sunt 31 de grade Celsius şi bate uşor vântul. Nu vă ridicaţi din scaune până la oprirea completă a aeronavei. Vă mulţumim!”.
Ceea ce am şi făcut. Spre desebire de nişte tineri ruşi gălăgioşi, îmbălsămaţi cu vodkă, care s-au grăbit să se scoale în picioare nerăbdători şi să deschidă compartimentele bagajelor de mână de deasupra capetelor, imediat ce nava a tras la terminal. Probabil că nu înţeleseseră ce se anunţase, ştiut fiind faptul că ei vorbesc numai pe limba lor. Ei nu se omoară să înveţe alte graiuri, socotindu-se o naţie mare şi puternică. Procedează la fel ca şi americanii. „No offence!”
De sus, din înaltul cerului, peisajul se arăta fascinant. În fundal zăresc Piscul Agung, ce măsoară 3.142 metri, cel mai înalt munte vulcanic din zonă. Sub noi strălucesc calme apele verzui ale Oceanului Indian.
…O voltă largă pe stânga, flapsurile coboară şi avionul aterizează uşor, contactul cu pista fiind lin, semn că pilotul ştie meserie. Urmează aplauzele de rigoare şi un anunţ final: „Comandantul Putu Handriyanto şi Compania aeriană «Garuda» vă mulţumesc şi vă urează o zi bună. Vă mai aşteptăm. La revedere”.
Curiozitate onomastică
Auzind cum îl cheamă pe pilot, mi-am amintit o curiozitate onomastică despre care citisem înainte de a veni aici. Şi care mi-a fost ulterior confirmată de un localnic sfătos: balinezii nu-şi transmit numele de familie urmaşilor!? Ei folosesc câteva prenume standard pentru fiecare din primii patru născuţi. Dacă sunt mai mulţi se reia „botezul” de la început. Cel dintâi este Putu, următorul Kadek, al treilea venit pe lume, Komang, al patrulea născut, Ketut. Şi după aceia se reîncepe cu…Putu.
Ce „fantezie bogată” au, nu-i aşa?
Obiceiul datează încă din secolul al XIII-lea, când insula a fost cucerită hinduşi, care au introdus sistemul castelor ca la ei. Cei din familia regală făceau parte, se înţelege, din Casta superioară, iar oamenii simpli, poporul, din Casta inferioară.
La ora actuală s-a mărit numărul acestor trepte sociale, fiinţând în Bali patru stratificări sociale, pentru fiecare existând doar patru-cinci prenume, ce se tot repetă în func’ie de ordinea născuţilor în familie.
Interesant este că nu se face nici o deosbire între bărbaţi şi femei din acest punct de vedere! De aceea, pentru o mai bună identificare a persoanelor se utilizează frecvent…porecle, ce sunt trecute şi în buletin. De pildă, „Komang – Slăbănogul” ori „Kadek – Mofturoasa”. Sau cum ar deveni în cazul meu, „Horia-Plimbăciosul”…
Aşadar, căpitanul aeronavei, Putu, era primul născut din familia lui. „Felicitări şi-un praz verde!”, aşa ca pe la noi.
Emoţii (ca întotdeauna) cu bagajele
…Am coborât civilizat din „aerodină”, cum se i zice ştiinţific, mergând la terminalul unde sosec efectele personale. M-am temut ca de fiecare dată, că nu au zburat odată cu mine, fiind rătăcite prin vreun aeroport de tranzit de vreun căscat de bagajist. De câte ori călătoresc în străinătate am emoţii de acest fel. Nu în aer, ci pe sol, la „Arrivals”.
Teama îmi este îndreptăţită, fiindcă am asistat în mai multe rânduri la scene dramatice, când colegi de călătorie s-au trezit că nu le-au venit valizele, rămânând la destinaţie doar cu ce aveau pe ei. „Să bat în lemn”, până acum m-a ferit Sfântul Sisoe, patronul drumeţilor, de un asemenea ghinion. De fapt, nu e ghinion, ci o crasă nepăsare a lucrătorilor de la Îmbarcări. Mamă, ce i-aş mai da eu afară…
Îmi amintesc cum s-a panicat într-o situaţie similară o familie din Bârlad, cu care am voiajat în Africa de Nord acum câţiva ani. Soţia, o doamnă profesoară respectabilă, care îşi asortase înainte de plecare cu grijă garderoba şi bijuteriile pentru o excursie mai specială, a fost nevoită să se echipeze în primele zile ale sejurului cu lucruri de-ale soţului (pantaloni scurţi, chiloţi – pardon de expresie – tricouri, şlapi) până şi-a cumpărat câte ceva de la faţa locului. Când ne-am întors în România după 15 zile, valiza ei o aştepta cuminte pe… Otopeni la „Obiecte pierdute”.
I-auzi brâul… Bagajiştii tembeli „uitaseră” să trimită la cală obiectul împreună cu trolerul bărbatului său !!! Ce să le faci ăstora? Le-a trântit o reclamaţie, ce s-a soldat (cel mult) cu vreo „Mustrare” pentru vinovaţi. Însă nervii şi neplăcerile concediului semiratat pentru clienţi, cine le-a decontat?
Mama mare!
„Ngurah Rai” – Eroul Naţional balinez
„Ngurah Rai International Airport” se numeşte poarta aeriană a Insulei Bali pe care am aterizat. Se află la 13 km de capitala – Denpasar. Denumirea provine de la Eroul Naţional balinez, Ngurah Rai, cel care a condus lupta împotrva asupritorilor olandezi, pierzându-şi viaţa în anul 1946 în timpul Revoluţiei indoneziene.
Dar asupra acestui aspect vom reveni, deoarece are o particularitate unică, fiind strâns legat de ritualul tragic cu nume ciudat, „Pu-pu-tan”.
Ce înseamnă?, o să vedeţi într-un episod viitor.
Să spunem deocamdată că cochetul aeroport este foarte familiar multor oaspeţi, anul trecut poposind şi plecând de aici circa trei milioane de pasageri. Are 14 porţi de acces pentru rutele internaţionale şi trei pentru zborurile domestice (aşa se numesc cele locale). Majoritatea turiştilor sunt australieni şi… olandezi, nemaiexistând resentimente de natură istorică faţă de „batavi”, agresorii de odinioară devenind oaspeţi de elită.
Vorba şlagărului interpretat de Dan Bitman, cum că banii …„vorbeşte”!
O primă trecere în revistă
Din goana maşinii către oraş efectuez o primă trecere în revistă a locului unde o să-mi petrec vacanţa. Totul este exotic. Îmi place la nebunie. Observ o mulţime de aspecte şi detalii plăcute. În primul rând, vegetaţia luxuriantă care te cucereşte; palmierii mei dragi, o mulţime de soiuri de plante tropicale al căror nume nu-l ştiu, flori de un roşu aprins. La tot pasul pe marginea drumului sunt statui din piatră reprezentând elefanţi sau anumite divinităţi şi nişte „drapele” cu semnificaţie religioasă.
Pătrunde în taxi de afară un parfum exotic, specific Orientului. Sunt efluvii de miresme date de beţişoarele fumegânde din lemn de santal, de natura potopită de căldură. Mai târziu, când „am luat la picior” unele trasee şi obiective turistice, aveam să constat că în temple statuile dintr-un sentiment pudic au fost… acoperite cu nişte învelitori din pânză cu pătrăţele, aşa-zisele „poleng”, În acest mod sunt ferite de privirile indiscrete ale vizitatorilor prea indiscreţi.
Aiurea. De parcă nuditatea exponatelor din rocă ne-ar interesa…
Am reţinut faptul că populaţia din Bali şi-a păstrat religia hindusă, în vreme ce locuitorii din celelalte insule s-au convertit la islamism. Ca atare, în fiecare casă, în magazine, instituţii, spaţii publice, dar şi la bordul autocarelor, în automobile, taxiuri există mici altare pentru rugăciune, unde se pun flori şi ofrande. Localnicii sunt extrem de religioşi, rugându-se în fiecare dimineaţă pentru sănătate şi prosperitate la divinitatea „Sanga”.
Un fel de „Doamne ajută!”
Truc valabil
Şoferul face slalom pe partea stângă a şoselei, cum se circulă în această parte de lume ca şi în multe alte state din Sud-Estul Asiei. Speriat, pun involuntar frâne în podea, fiind convins că ne vom tampona. Mai ales mopediştii, majoritatea foarte tineri, sunt agresivi, scăpând în ultima fracţiune de secundă să nu fie acroşaţi. Nişte „kamikaze” pe două roţi, ce claxonează ca nişte bezmetici.
„Driver”-ul este îndemânatic şi vorbăreţ. Mă priveşte din când în când în oglindă, parcă cerându-mi consimţământul la turuiala sa. Pare convins că sunt…autralian. (Acum fie vorba între noi, chiar aşa arătăt, cu aerul meu distins). Cred că de aceea nu mă întreabă de unde (pro)vin, cum mi se îmtâmplă prin alte ţări, când merg prin magazine, pieţe, buticuri, restaurante.
Dar, staţi, că am găsit o metodă infailimbilă, pe care o aplic de vreo doi ani. Nu dă greş.
– „Where you come from?”, sună prima întrebare stereotipă şi agasantă ce mi se adresează.
– Din…Tranylvania!
– Aha…
Este clar că le-am închis gura, fiindcă nimeni nu are habar pe unde vine ţărişoara cu pricina. Pe cei simpatici îi mai ajut cu o mică informaţie, spunându-le că este „Ţara lui Dracula”.
– Serios? Vai ce interesant, se extaziasă interlocutorii şi mă lasă în „plata Domnului”. Iată un truc valabil pe care vi-l recomand pentru asemenea împrejurări sâcâitoare. Sau, poate, pe dv. nu vă deranjează…
Bla, bla, bla…
…De felul meu sunt locvace. Acum tac. Tipul de la volan mă cam agasează cu verbiajul său, împiedicându-mă să admir peisajul. Ca atare stau ca …Mutu. Dar nu „fotbaliatorul”. Mai bine zis mă comport ca o lebădă.
– Sunteţi prima dată în Bali?, mă întreabă tranşant, aşa cum fac toţi taximetriştii de pe Terra, sperând să dea de un ageamiu şi să-l plimbe până ameţeşte.
– Nici vorbă.
– E lucru ştiut. Australienii se simt la noi ca acasă. Greşesc?
Hait! Văd că ăsta mă confundă. Ca atare, n-am să-l degamăgesc, îmi zic în gând.
– Ai dreptate. Nicăieri nu-i ca pe la voi.
Râde satisfăcut. Mai face o depăşire riscantă şi se întoarce spre mine.
– Poftiţi cartea mea de vizită, pentru orice eventualitate.
– Mulţumesc
– Mă numesc Ketut, zis şi „Zurbagiul”.
– Aha, eşti al patrulea din familie? (Mi-am adus aminte de ordinea numelor balinezienilor, iar porecla ţi se potriveşte leit-poleit, am mormăit pe româneşte.)
– De unde ştiţi?, mă întrebă siderat.
– Păi dacă vin mereu pe aici ??? Ştiu totul.
– Deci ne cunoaşteţi tradiţiile, istoria, arta culinară, religia, monumentele? Aţi auzit şi de „Puputan”?
– Normal.
Am ajuns, în sfârşit, la elegantul resort mult visat. Plătesc cursa. Îi dau şi un bacşiş frumuşel, neştiind cursul pieţii. Abia mai târziu am aflat că fusesem mult prea generos. Să fie primit!
– „Sama”, îmi mulţumeşte îmcântat pe limba lui.
– „Thank you”.
Înainte de a pleca, mă întreabă discret: „Ceva pentru «enjoi», gen masaj erotic, «seductive nights», minore, băieţei, nu doriţi? Am nişte adrese discrete.
– „Puşchea pe limbă”, fugi de aici…
– Sorry?
– Hai, pa. E întraductibil.
(Va urma)
Horia C. Deliu
