Probabil că cititorul se întreabă ce legătură există între eceste nume de localităţi? Şi totuşi există una: esperanto.
Revenind de la cel de-al 98-lea Congres Universal de Esperanto desfăşurat la Rejkiavik, în Islanda, între 20-27 iulie 2013, atenţia noastră se concentra deja asupra unui alt obiectiv: Simpozionul Naţional de Esperanto, care urma să aibă loc la Huta Certeze, în judeţul Satu Mare.
Vara era deja pe sfârşite, şi aveam doar mai puţin de o lună la dispoziţie. Împreună cu conducerea Asociaţiei de Esperanto din România am început perioada de informare şi organizare. În acest sens telefonul şi Internetul ne-au fost de un real folos. Sprijiniţi de cei doi reprezentanţi din teritoriu, medicul Szabolcs Birta din Negreşti-Oaş şi profesorul Emil Crâncău din Tăuţii Măgherăuşi, am luat legătura cu patronul Pensiunii Huta Certeze şi cu persoanele care urmau să ne acorde ajutorul în realizarea obiectivului nostru.
Când ai timp puţin la dispoziţie şi probleme multe de rezolvat, bineînţeles că nu eşti scutit de emoţii privitoare la reuşita unei acţiuni. Şi totuşi perseverând şi acţionând permanent există sorţi de izbândă. Şi chiar acest lucru s-a întâmplat în cazul nostru.
Dar pentru aceasta am decis să mă deplasez la faţa locului cu câteva zile înainte de eveniment, pentru a stabili ultimele detalii. Interesant era şi faptul că reprezentantul nostru în zonă, domnul Szabolcs Birta, locuieşte tot in Bixad, dar judeţul Satu Mare, astfel că localitatea îmi era puţin cunoscută, nu numai după nume, ci şi în realitate, deoarece oraşul meu natal, Sighetu Marmaţiei, se află la „o aruncătură de băţ” de acel loc.
De fapt, motivul pentru care Asociaţia noastră (EAR) a decis organizarea acestui seminar în nordul ţării a fost promovarea culturii locale prin intermediul limbii esperanto, mai ales că la seminar urmau să participe oaspeţi din alte regiuni ale ţării, şi chiar 3 esperantişti din Ungaria şi unul din Cuba. De altfel, acest tip de seminar se organizează de fiecare dată în altă regiune, cu acelaşi scop educativ şi informativ, la fel cum şi Congresele Universale de Esperanto se organizează în fiecare an în altă ţară, din aceeaşi raţiune, dar şi cu scopul de a impulsiona activitatea în zona respectivă.
Deplasându-ne la faţa locului, luând cunoştinţă la modul concret despre condiţiile oferite, şi stabilind ultimele datalii înainte de sosirea oaspeţilor la pensiunea Huta Certeze, mai era un lucru de făcut: implicarea autorităţilor locale în acest eveniment. În consecinţă ne-am deplasat, împreună cu Dl. Szabolcs Birta, la Primăria Negreşti-Oaş, pentru a informa despre simpozionul nostru şi a face invitaţia de rigoare. În lipsa primarului, ne-a primit viceprimarul, domnul Ioan Cicio, care s-a arătat a fi foarte ospitalier şi interesat de ceea ce intenţionam să facem, încât ne-a oferit sala de şedinţe a Primăriei şi ne-a sugerat să organizăm festivitatea de deschidere a întâlnirii noastre în acel loc, destul de modern şi bine dotat tehnic. Bineînţeles că am acceptat bucuroşi această neaşteptată propunere.
Fiind stabilite toate detaliile, m-am întors la Sighet pentru a reveni a doua zi la pensiune pentru întâmpinarea oaspeţilor. După înmânarea documentelor şi repartizarea camerelor, ne-am adunat în salonul destinat activităţii noastre. Începutul a fost mai relaxant, constând în Konversacia rondo, adică un „cerc de conversaţie” sau mai elegant spus „o masă rotundă”, cu titlul „Între înţelepciune şi dorinţă”. Pornind de la câteva texte ilustrative, descuţia s-a transformat într-un dialog viu, cu argumente şi contraargumente. Scopul acestei acţiuni era practicarea limbii esperanto în conversaţie. Activitatea a fost condusă de prof. Mihai Trifoi, preşedintele Asociaţiei de Esperanto din România (EAR, în esperanto). A urmat Interkona vespero, adică „seară de intercunoaştere”, care este deja o tradiţie în cadrul întâlnirilor naţionale şi internaţionale, ca prima seară a întâlnirii să fie dedicată prezentării oaspeţilor şi discuţiilor amicale libere, într-un cadru adecvat, având ca scop crearea unei atmosfere colegiale în interiorul unui grup organizat. Şi astfel participanţii „s-au acomodat” şi s-au pregătit sufleteşte pentru acţiunea principală: simpozionul.
A doua zi de dimineaşă ştafeta a fost predată d-nei Aurora Bute, vicepreşedinte al EAR, pentru a conduce lucrările Simpozionului de Esperanto cu titlul „Esperanto, cultură şi intercultură”.
Cu un microbuz ne-am deplasat în oraşul Negreşti-Oaş, unde ne-a aşteptat viceprimarul, Dl. Ioan Cicio, un om foarte amabil şi binevoitor, care ne-a condus la sala de şedinţe a primăriei, unde în scurt timp a avut loc festivitatea de deschidere a lucrărilor simpozionului în prezenţa Domniei Sale. Aurora Bute a vorbit despre scopul simpozionului şi a prezentat oaspeţii de peste hotare, după
care reprezentantul conducerii ILEI (Liga Internaţională a Profesorilor Esperantişti), Enikő Zengő Sereghy (Ungaria), a transmis participanţilor la simpozion cuvântul de salut. A urmat prezentarea prelegerilor, fiecare trezind interesul ascultătorilor: Mihai Trifoi (Bixad) a vorbit despre „Puterea gândului şi a credinţei; energia mentală”; Simon László (Oradea) despre „Culturi ale indigenilor nordamericani”; Boris Arrate (Cuba) despre „Cultura cubaneză”; Emil Crâncău (Baia Mare) despre „Esperanto – cultură şi intercultură”; Aurora Bute (Timişoara) despre „Ia românească – de la costumul popular tradiţional la arta lui Matisse”.
Stefan MacGill (Noua Zeelandă/Ungaria), vicepreşedinte al Asociaţiei Universale de Esperanto (UEA), a prezentat noua strategie a UEA. Apoi am marcat împreună Ziua Mondială a Educatorilor, prin prelegerea prezentată de Mariana Berariu (Gherla) despre rezultatele de până acum ale proiectului educativ Comenius, pe care îl desfăşoară în România. La sfârşitul prelegerii a fost prezentată o rezoluţie referitoare la sărbătorirea Zilei Mondiale a Educatorilor.
Deoarece scopul organizării simpozionului nostru în acea zonă nordică a fost promovarea culturii locale, profesor Emil Crâncău ne-a pregătit o surpriză plăcută. La încheierea programului, colegul nostru a invitat o familie din zona Baia Mare, pentru a ne delecta privirile. Soţul şi soţia, îmbrăcaţi în frumoase costume populare, s-au prezentat în faţa noastră explicându-ne detaliat şi în pur stil popular elementele costumelor. Şi la sfârşit, pentru a sublinia acest sentiment de autenticitate, cei doi ne-au oferit câteva dintre produsele originale făcute în propria gospodărie. Astfel oaspeţii au avut ocazia să guste din dulciurile cu gust special pentru noi, şi din palinca şi vinul cu arome deosebite.
După fotografia de grup din faţa primăriei, am mulţumit gazdelor noastre şi ne-am continuat programul cu o scurtă vizită la muzeul etnografic din apropiere, apoi ne-am deplasat cu microbuzul la Muzeul în aer liber, unde am admirat cu toţii interesantele exponate. Oaspeţii au fost atraşi de vechile case de lemn, şi în special s-au oprit la vâltoarea ţărănească ce funcţionează şi în prezent ca în vremile trecute. Se găseau acolo şi câteva femei care îşi spălau cergile şi covoarele în mod natural. S-au făcut zeci de poze, deoarece nu în multe locuri se mai găsesc astfel de „maşini de spălat” originale. În special oaspetele cubanez, Boris Arrate, era deosebit de încântat de străvechiul nostru procedeu.
Impresionaţi de aceste lucruri, ne-am continuat drumul spre localitatea Vama, unde am vizitat un atelier de ceramică, vizitatorii având posibilitatea nu numai de a vedea ceramistul în acţiune şi de a asculta explicaţiile acestuia, dar şi de a cumpăra câteva suveniruri destinate acestui scop şi aflate într-o expoziţie permanentă. Şi pentru a nu dezminţi ospitalitatea locală, înainte de plecare ne-a invitat să gustăm un pahar de palincă de Oaş şi o plăcintă foarte gustoasă.
Mulţumiţi de cele văzute, auzite şi gustate, ne-am continuat excursia la Valea Măriei, unde am făcut o plimbare relaxantă într-un peisaj superb, după care am servit o savuroasă „ciorbă ţărănească” la o pensiune din apropiere, apoi am
revenit la „sediul” nostru, Pensiunea Huta-Certeze. Deja era spre seară, dar programul nostru din acea zi mai avea un punct atractiv. Pentru a delecta oaspeţii veniţi din Ungaria, Cuba şi din diverse regiuni din ţară, au fost invitaţi doi cântăreţi de muzică populară. Maria Tripon, profesoară şi cântăreaţă cu specific local, îmbrăcată într-un frumos costum popular, pe care ni l-a descris în detaliu, a venit însoţită de o fetiţă vare tocmai câştigase un premiu naţional la un concurs de cântece populare. A fost o desfătare să le ascultăm cântând în stilul lor original, iar „ţipuriturile oşeneşti” ascultate în „patria” lor au impresionat plăcut pe toţi ascultătorii. Programul artistic a continuat cu câteva cântece populare frumoase, de astă-dată din zona Maramureşului, în interpretarea lui Vasile Boiciuc Rogneanu. Seara s-a încheiat într-o atmosferă entuziastă, după care a urmat o noapte de bine meritată odihnă.
Şi a venit ultima zi a simpozionului, care urma să se încheie la ora 12. La ora 9 ne-am continuat programul cu şedinţa comună a Asociaţiei de Esperanto din România şi a secţiei române a Ligii Internaţionale a Profesorilor Esperantişti. În luările de cuvânt s-a prezentat activitatea din fiecare zonă şi s-au dezbătut diverse aspecte referitoare la procesul instructiv-educativ în limba esperanto, precum şi probleme organizatorice şi de informare a publicului, s-a semnat rezoluţia referitoare la Ziua Mondială a Educatorilor.
Ultimele două prelegeri, deosebit de interesante, au încheiat lucrările simpozionului. Mariana Berariu (Gherla) a vorbit despre activitatea cu elevii în cadrul unui proiect Comenius, la care participă în parteneriat cu şcoli din alte ţări, iar Aurora Bute (Timişoara) a susţinut o prelegere despre Congresul Universal de Esperanto desfăşurat la Reykjavik şi în general despre Islanda.
Întreaga activitate în cadrul simpozionului s-a desfăşurat într-o atmosferă amicală şi de colaborare, şi bineînţeles că limba folosită în timpul discuţiilor şi prelegerilor a fost esperanto. Dar se apropia de amiază şi fiecare se pregătea pentru drumul de întoarcere…
Aşa cum se întâmplă în România, oamenii încă mai obişnuiesc să stea pe marginea drumului aşteptând cu nerăbdare o „ocazie” ca să ajungă la destinaţie, mai ales acolo unde nu este asigurat transportul în comun. Şi eu nu puteam face excepţie de la regulă, deşi mă grăbeam nespus să ajung la Sighet, unde foştii mei colegi de liceu mă aşteptau la tradiţionala întâlnire. Din păcate am pierdut o oră preţioasă aşteptând o maşină salvatoare, astfel că am ajuns în Sighet când deja jumătate dintre colegi plecaseră. Şi mă gândesc acum la cei care fac legile acestei ţări, şi care sunt, se pare, destul de rupţi de realitate. Adică tocmai aud că se propune un proiect de lege care să interzică şoferilor să mai ia călători ocazionali. Dar oare n-ar trebui prima dată asigurat transportul în comun între toate localităţile ţării, şi numai după aceea să se facă o astfel de lege?! Aşa cum, de exemplu, între Sf. Gheorghe şi Braşov circulă un microbuz din jumătate în jumătate de oră, de ce nu se poate extinde acest sistem de transport şi de la Sf. Gheorghe la Bixad ori în alte situaţii asemănătoare; dacă nu din jumătate în jumătate de oră, cel puţin din trei în trei ore pe parcursul unei zile? De ce uneori în faţa magazinului BILLA din Sf. Gheorghe, şi nu numai, aşteaptă la marginea drumului şi 20-30 de persoane pentru a se duce acasă în satele lor? De ce oamenii aceştia trebuie să „cerşească” zilnic o „ocazie” ca să-şi poată continua programul, şi adesea în condiţii vitrege ? Sau oare se crede că fiecare cetăţean al ţării dispune de mijloc propriu de deplasare pe şosele? Şi ce vor face toţi aceşti oameni pentru a ajunge mai devreme acasă sau unde au probleme de rezolvat, dacă le luăm şi această posibilitate „tradiţională” de deplasare? În mod sigur cei care intenţionează să iniţieze o astfel de lege nu se află printre cei neajutoraţi, sau poate vor veni domniile lor cu limuzina să-i ducă acasă… Poporul nostru are vorbe înţelepte pentru toate, iar aici s-ar potrivi zicerea populară: „Cel sătul nu crede flămândului”, deşi guvernanţii au fost aleşi să servească interesele poporului şi nu invers.
Dar revenind la subiectul nostru, ar fi de menţionat faptul că m-am întors de la Sighet la Bixad (în Covasna), mulţumit de rezultatele unui simpozion reuşit, şi cu gândul că de-acum s-au terminat călătoriile. Dar cum nu aduce anul ce aduce ceasul, după câteva zile am primit o veste neaşteptată care m-a întristat. Familia unuia dintre cei mai buni colaboratori în proiectele mele educative, Ton Verwoerd din Olanda, mă anunţa despre trecerea în nefiinţă a „unchiului Ton”, cum îl alintau elevii din Bixad. Şi deşi eram cam epuizat financiar după călătoriile din vară, nu puteam să nu particip la acea înmormântare, astfel că am pornit din nou la drum pentru a-mi lua un ultim rămas bun de la devotatul meu coleg şi amic. Am ajuns la Amsterdam, unde m-a aşteptat Patrick, unul dintre cei cinci copii ai lui Ton. Împreună ne-am deplasat în orăşelul Heemskerk, unde în locuinţa Doritei, una dintre fiice, era expus trupul neînsufleţit, înconjurat de cei veniţi să-l vegheze. Întreaga familie m-a primit cu respect şi prietenie, deoarece Ton mă considera ca pe un frate, vorbea mult despre vizitele lui în Bixad, despre prietenii lui de aici şi despre România.
A doua zi a avut loc ceremonia de înmormântare, prima dată la o biserică, apoi în cimitir. Era lume multă în interiorul bisericii. Ceremonia în sine, mult diferită de cea de la noi, era puţin mai „oficială”, în sensul că s-au ţinut şi discursuri în memoria defunctului, în olandeză şi în esperanto. La un moment dat am fost surprins să-mi aud numele pronunţat de către preot într-o frază în esperanto. Era şi pentru asistenţă surprinzător faptul că am venit tocmai din România să-mi văd pentru ultima oară prietenul. Bineînţeles că am fost invitat şi eu să-mi exprim impresiile şi sentimentele, iar un alt coleg esperantist a tradus în olandeză spusele mele.
Apoi ne-am deplasat la cimitirul oraşului, la locul de înhumare, unde în cadrul ceremonialului înmormântării am avut din nou surpriza de a fi primul invitat să arunce petale de trandafir peste sicriul îngropat, acesta lucru fiind un gest de respect al celor prezenţi faţă de „cel venit de departe” pentru a-l însoţi pe ultimul drum pe „Papa Ton”, cum îl numeau membrii familiei.
Seara mi-am petrecut-o la cel care m-a găzduit, Rob Moerbeek, unul dintre cei mai merituoşi esperantişti, discutând despre activitatea esperanto în general, şi despre cea din Olanda. M-a impresionat biblioteca lui Rob, care îi ocupa toate camerele, astfel că am răsfoit cărţile până târziu în noapte.
A doua zi era sâmbătă şi, neavând program în Heemskerk, m-am deplasat cu trenul la Amsterdam. Cu un bilet de intrare primit de la prietenii mei din Heemskerk m-am îndreptat către renumitul obiectiv turistic RUKS MUSEUM,
unde am petrecut câteva ore bune admirând nenumăratele opere de artă. Desigur, pentru a vizita acel muzeu în detaliu ar fi necesare câteva zile, nu câteva ore.
Cu spiritul mai îmbogăţit în urma acestei vizite, am pornit spre ieşirea din muzeu în intenţia de a găsi un tramvai să mă ducă la gară. Afară însă mă aştepta o ploaie măruntă şi un vânt tăios, încât sosirea tramvaiului în staţie a fost o adevărată binefacere pentru mine. Ajuns la gară, mai aveam aproape o oră până la plecarea trenului spre Heemskerk, deci am avut suficient timp să privesc forfota călătorilor, buticurile de tot felul şi în general viaţa palpitândă a acestei mari gări. Astfel timpul a trecut repede şi la ora anunţată m-am urcat într-un tren „civilizat”, pentru drumul de întoarcere la Heemskerk. Pe parcurs, la schimbarea trenului, a urcat şi Rob, amabila mea gazdă, şi astfel am ajuns împreună la locuinţa acestuia, ce-i drept, cam bătuţi de vânt şi de ploaie, căci trebuia să parcurgem pe jos o anumită distanţă. Ajunşi „acasă”, ne-am încălzit puţin la un ceai fierbinte şi o discuţie amicală, apoi am ieşit în oraş pentru o ultimă vizită şi pentru a face câteva cumpărături mărunte, după care ne-am reîntors la domiciliu şi fiecare s-a adâncit în studiul cărţilor. A urmat o cină frugală, apoi m-am dus să-mi pregătesc bagajul, fiindcă în dimineaţa următoare trebuia să vină Patrick să mă conducă la Amsterdam.
Era deja duminică înainte de amiază când am ajuns la aeroport. După despărţirea de Patrick şi Rob, am trecut prin vamă, apoi m-am îndreptat spre poarta de intrare indicată pe bilet, şi după o jumătate de oră m-am îmbarcat într-un avion care avea să mă ducă la Otopeni. Ajuns în ţară, n-am fost lipsit de unele neplăceri pe parcursul călătoriei spre Bixad, astfel că am ajuns acasă cu câteva ore întârziere. Am remarcat însă cu plăcere că ceva s-a mai schimbat şi pe la noi, în sensul că acum între Gara de Nord şi Otopeni sunt asigurate mijloace de transport pentru călători, cu trenul şi cu autobuzul. Să sperăm că în cele din urmă se va extinde şi metroul până la aeroport, după modelul ţărilor mai evoluate. Şi să mai sperăm că în cele din urmă va avea şi Braşovul un aeroport, pentru ca toţi călătorii din împrejurimi să nu piardă timp preţios şi bani cu deplasarea la Bucureşti…
Partea proastă a lucrurilor a fost că în urma călătoriei m-am ales cu o răceală serioasă, care m-a deprimat puţin, dar optimismul mi-a dat imbold să-mi continui activitatea şi, de cum m-am simţit mai bine, am participat la câteva întâlniri culturale-ştiinţifice.
Cel mai important eveniment în acest sens a fost însă participarea la Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice „Românii din sud-estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie. Ediţia a XIX-a”, care s-a desfăşurat la Izvorul Mureşului, 7-9 noiembrie. În cadrul acestei sesiuni am prezentat prelegerea „Promovarea culturii naţionale prin intermediul limbii esperanto”. Esperanto nu este numai un mijloc de comunicare internaţional, ci şi un „ambasador cultural”, deoarece în afară de scrierile originale în esperanto bibliotecile în Esperanto cuprind mii de cărţi traduse din literatura universală, făcând astfel cunoscută cultura popoarelor pe toate meridianele.
Acestui capitol îi putem adăuga participarea mea la a 10-a aniversare a Clubului de Esperanto „PRIETENIA” din Braşov, care a avut loc în 8 decembrie şi a însemnat un bilanţ fructuos al acestui club. În cadrul întâlnirii s-a organizat şi o expoziţie de carte în esperanto.
Am încheiat anul în curs cu activitatea de traducere şi de scriere a propriei cărţi despre „Cum se naşte o experienţă nouă”, destinată în special tinerilor care se află la începutul carierei.
Mihai Trifoi
