Doresc să vorbesc despre păcatul sinuciderii. De ce? Pentru că făcând dializă de 4 ani, discut cu mulţi suferinzi care, având şi alte boli pe lângă insuficienţa renală, doresc să termine cu suferinţa şi să-şi pună capăt zilelor. I-am încurajat pe cât îmi stă în putinţă, îi pomenesc la fiecare Sfântă Liturghie, dar durerea trupească nu le-o pot anula. Pentru aceşti oameni care au ajuns la capătul puterilor voi scrie cele ce vor urma.
*
Viaţa ne este dată de Părintele ceresc care este şi proprietarul ei absolut. Numai El are dreptul asupra ei. Numai El poate să ne-o ia când voieşte. În acest sens El ne zice porunca a şasea din Decalog: „Să nu ucizi”! (Ieşire 20, 13). Să nu ucizi pe semenul tău, dar să nu te ucizi nici pe tine, să nu devii suicid. Sinuciderea din orice motiv şi prin orice mijloace este păcat strigător la cer, la fel ca şi crima, omorul, uciderea. Ucigaşul sau suicidul este pedepsit aici şi în viaţa viitoare. Este pedepsit aici căci rânduiala strămoşească îl privează de slujba înmormântării, fapt care este o mare durere pentru cel plecat.
*
Sinuciderea este păcat strigător la cer pentru că făptuitorul calcă în chip deliberat dreptul absolut al lui Dumnezeu asupra vieţii pe care El ne-a dat-o. Suicidul este uzurpatorul autorităţii divine; se face stăpân pe viaţă când de fapt el este – şi trebuie să rămână – numai posesorul ei; şi ne este dată spre folosinţă ca, împreună cu alte daruri, să muncim şi să o înfrumuseţăm prin fapte bune prin care se preamăreşte Dumnezeu.
*
Sinuciderea este apoi un atentat premeditat împotriva vieţii noastre, este o răsvrătire împotriva legii eterne a lui Dumnezeu, izvorul absolut al vieţii din cosmos. Ea este o nemulţumire şi neascultare de voia lui Dumnezeu – după exemplul lui Adam – care atrage după sine păcatul şi pedeapsa.
*
Dar sinuciderea este păcat strigător la cer şi pentru că ea ne dăunează nouă înşine, căci în loc să ne bucurăm în viaţă de roadele muncii noastre, să ne afirmăm ca oamenii creatori de valori spiritual-morale şi materiale şi să devenim personalităţi de elită ale societăţii, ne prăbuşim cu voie în întunericul nefiinţei din cauza păcatelor. Astfel, sinucigaşul se neagă pe sine ca om, aducând durere celor din jur, în primul rând familiei sale.
Sinucigaşul face păcat mare faţă de familie, de societate şi de neam, care au investit în el bunuri spirituale şi materiale până l-au crescut. El avea sacra chemare să le restituie, să le răscumpere prin munca pe care trebuia să o desfăşoare în viitor în mijlocul şi spre binele lor, pentru a contribui la progresul, bunăstarea şi propăşirea lor. Or, toată această speranţă de restituire se prăbuşeşte în neant, iar locul ei îl iau acum deznădejdea, deprimarea şi durerea pentru că munca şi investiţiile lor au fost zadarnice.
*
În faţa acestei situaţii, ca creştini înţelepţi trebuie să ştim că viaţa noastră este o datorie, o datorie mare şi grea, pe care trebuie să o plătim necontenit. Cu alte cuvinte, viaţa trebuie trăită până la sfârşit, până când vrea Dumnezeu. Dar nu o putem trăi oricum, în distracţii şi plăceri, în petreceri şi desfrâu, în beţie şi în blestemăţii, căci sfârşitul ei este păcatul sau moartea. Viaţa trebuie să o trăim numai după voia lui Dumnezeu, slujindu-i Lui şi aproapelui. Oricât ar fi viaţa de grea, omul trebuie să lupte, să-şi facă datoria fără să fugă de ea. Lucrul acesta îl spune clar poetul George Coşbuc: „Oricât de amărâţi să fim / Nu-i bine să ne dezlipim / De Cel ce vieţile le-a dat / O fi viaţa chin răbdat, / Dar una ştim: ea ni s-a dat / Ca s-o trăim”.
*
Reţinem din gândirea lui Coşbuc că în lupta pentru supravieţuire, mai ales în faţa greutăţilor, nu trebuie să ne dezlipim de Dumnezeu, nu trebuie să uităm de El, căci El ne-a dat viaţa ca s-o trăim. Şi dacă credem că povara ei este grea, că nu ne mai putem duce crucea necazurilor, nu ne este iertat să disperăm, nici să alergăm la oameni şi la cele lumeşti să ne salveze, căci ne afundăm în tot mai mare prăpastie. Vino, suflet încercat, la Hristos-Dumnezeu, cel ce a murit pe cruce pentru mântuirea ta. El a purtat cea mai grea cruce şi a biruit cu îndelungata Sa răbdare toate răutăţile veacului.
*
Să învăţăm, dragii mei, de la Domnul Iisus să răbdăm toate ca şi El şi chiar să ne bucurăm dacă suferim pentru El. Să nu disperăm niciodată lângă El, căci El ne-a spus: „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui” (Matei 24, 13).
Preot Ioan Tămaș Delavâlcele
