Foto: Silviu M.d.C
Unii oameni, puşi în faţa unor situaţii extreme, se manifestă în mod iresponsabil sau chiar primitiv, ei devenind adevărate pericole pentru cei din jurul lor. Vom comenta în continuare trei cazuri recente, petrecute în România secolului al XXI-lea, şi din nefericire acestea nu sunt singurele, ci se înscriu într-un lung şir de acte agresive şi antisociale ce dovedesc stadiul precar de civilizaţie în care se află un anumit segment din populaţia ţării.
Televizorul, această minunată şi iubită invenţie diabolică care fură timpul oamenilor, instrument de informare, de dezinformare, de manipulare, de culturalizare, de recreere, de îndobitocire, de educare şi de tot ce vreţi, la care zi de zi se spun vrute şi nevrute, reprezintă totuşi o bună sursă de informare şi de comunicare a noutăţilor, şi cum posturile de televiziune se întrec între ele, în unele situaţii nici nu ştii care spune adevărul şi care-l mistifică. Aşadar, televizorul „ne aduce acasă” realităţi trăite de alţii sau gândurile şi ideile altora, pentru ca astfel să fim cu toţii mai ancoraţi în lumea în care trăim.
Şi aşa, chiar dacă nu stăm toată ziua cu ochii la ecran, aflăm din când în când despre multe fapte bune, salvări de vieţi, ştiri importante etc., dar şi despre fapte abominabile, atrocităţi de tot felul şi manifestări nedemne de specia umană. De pildă, un individ se duce la locul de muncă al soţiei sale şi o ucide cu mai multe lovituri de cuţit, pe motiv că aceasta refuză să divorţeze. Pe acest specimen nu-l poţi taxa decât ca primitiv, coborât direct din începutul civilizaţiei. Şi te întrebi în mod firesc de ce era necesar s-o omoare pe biata femeie şi nu s-a omorât el? Poate i s-a părut că viaţa lui este mai preţioasă. Pentru că în multe dintre familiile românilor, mai ales în mediul rural, mai domină ideea că femeia trebuie să se supună bărbatului şi deci pe aceasta, dacă nu-i face pe plac, el poate s-o snopească în bătaie ori chiar să-i ia şi viaţa. De ce oare unii oameni consideră că partenera sau partenerul de viaţă este un fel de sclav care trebuie considerat „proprietate personală” cu care faci ce vrei? Şi ne place nouă să criticăm alte neamuri ale pământului, care şi acum au primitivul obicei să ucidă cu pietre femeile care au avut nenorocul să calce strâmb, dar şi noi facem la fel, ce-i drept nu cu piatra, ci cu cuţitul, că de! cică „am evoluat”.
Un alt caz, se pare tot mai frecvent, este practica unor indivizi preistorici care, având unele probleme de sănătate, ei sau vreun membru din familiile lor, ajunşi la spital, pretind întâietate chiar şi la Urgenţe, iar dacă nu sunt ascultaţi, devin violenţi şi nu de puţine ori fac scandal şi agresează personalul medical. Se vede treaba că aceşti oameni n-au nici educaţie, nici respect, dar au în schimb un nivel moral foarte scăzut, coborând rapid pe scara evoluţiei de la om la animal. Dă Doamne, să le vină mintea la cap tuturor şi să avem pace măcar în spitale! Şi e bine că în ţară s-a pornit campania „Nu agresaţi cadrele medicale!”. Ar fi şi mai bine dacă oamenii legii şi-ar face datoria şi ar interveni la timp în astfel de cazuri, sancţionând aspru persoanele turbulente. În România legile ori sunt prea permisive ori nu sunt respectate şi ne mirăm nespus de ce se întâmplă în Norvegia sau Malaezia, unde „Legea e lege” şi cine n-o respectă plăteşte. Spunem noi că asta e prea de tot, însă indivizii înrăiţi dintr-o societate sau cei care desconsideră legile nu învaţă altfel, decât atunci când ei înşişi sunt puşi în situaţia de a suferi consecinţele propriilor fapte. Nici în România nu sunt puţine cazurile când unii ucigaşi au fost condamnaţi la închisoare pentru un număr de ani, apoi prin „bună purtare” şi-au redus pedeapsa şi au fost eliberaţi mai devreme. Şi ce-au făcut? Au ucis din nou. De ce? Pentru că fiecare face numai ceea ce ştie. Hoţii „de profesie”, după ce ies din închisoare se apucă din nou de furat, pentru că aceasta le este „meseria” sau caracterul. Şi cum închisorile din România sunt destul de aglomerate, infractorii „se reciclează”, se specializează însuşindu-şi metode noi, mai puţini sunt cei care se lasă reeducaţi şi se cuminţesc.
Dar să trecem la cel de-al treilea caz, ce-i drept mai uşor, însă deloc de neglijat, având în vedere că se referă la un tânăr, licean în clasă terminală, căruia părinţii s-au gândit să-i facă cadou o maşină, ca acesta să se poată mândri printre colegii săi de şcoală care-l privesc cu invidie cum coboară din limuzină. Şi uite-aşa scumpa lor odraslă, tânăr şi arogant peste poate, dar cam nepriceput în ale şofatului, se chinuie să iasă din parcarea aflată în faţa unui bloc. Un alt şofer, care intenţiona şi el să iasă din parcare, se arată enervat de ezitările şi manevrele indecise ale tânărului, coboară din maşină şi se duce să-l apostrofeze, apoi se întoarce şi aşteaptă lângă maşina sa. Dar tânărul nostru ce face după ce reuşeşte să iasă cu maşina în stradă? Porneşte maşina şi se îndreaptă spre cel care l-a certat, trântindu-l la pământ, apoi îşi continuă drumul ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Victima reuşeşte să se ridice de la pământ şi ajuns la spital se constată că, din fericire pentru tânăr, nu este rănită grav. În scandal intervine şi „tăticul” tânărului, încercând să-şi apere fiul, precum că acesta s-a speriat şi a pierdut controlul maşinii etc. Cert este că fapta rămâne, iar respectivul tânăr a dat dovadă de iresponsabilitate, şi dacă el se comportă chiar de la început în acest fel, mai târziu ce va face?! De unde acest comportament? În primul rând pentru că educaţia din familie n-a fost cea mai lăudabilă. Chiar şi faptul de a primi, fără merite, o maşină la vârsta majoratului, când alţi oameni nu reuşesc după o viaţă întreagă de muncă să-şi cumpere una, l-a bulversat şi i-a schimbat modul de a privi lumea, el devenind deodată arogant şi dispreţuitor faţă de cei din jur, crezându-se chiar personaj din filmele americane. Aşa se întâmplă când viaţa le oferă oamenilor lucruri nemeritate, pentru care probabil că ei n-au depus niciun efort, însă totuşi cred cu tărie că le merită.
Întâmplările zilnice de acest fel ne fac să vedem cât de imperfectă este societatea noastră şi cât de departe ne aflăm încă de civilizaţia adevărată, deci cât de mult mai avem de lucrat la propria noastră imperfecţiune. Când vom ajunge în stadiul de a nu-i mai răni pe semenii noştri şi de a ne ajuta şi sprijini reciproc, atât oameni cât şi popoare, spre binele general, atunci vom putea spune că ne-am schimbat.
Mihai Trifoi
