Ioan Suciu: Împătimit în cântec

– Ed. Nico, Târgu-Mureş, 2012

După 30 de ani de activitate prodigioasă, scriitorul braşovean Ioan Suciu vine să confirme un crez literar pe care l-a slujit cu har şi devotament, neabdicând de la vocaţia sa artistică. Volumul „Împătimit în cântec”, al 15-lea din creaţia sa şi primul din triada pe care o publică în anul 2012, exprimă pro­fesiunea de credinţă a autoruluilui rămas fidel poeziei de calitate, în creaţii dedicate celebrării cuvântului, a poeziei care este muzică şi text literar, deopotrivă.Titlul volumului, foarte inspirat, face trimitere la acest crez artistic al poetului îndrăgostit statornic de o muză care îl determină la  perpetua tinereţe a spiritului, inspirându-i creaţii poematice cu substanţă lirică incontestabilă.

„Titlul ales de autor spune totul despre condiţia de poet a lui Ioan Suciu care s-a dedicat întru totul poeziei şi nu s-a dezis niciodată de această vocaţie pe care o are” – afirma scriitorul şi publicistul braşovean  Ioan Popa, la festivitatea de lansare a volumului organizată în luna aprilie la Centrul cultural „Reduta” din Braşov.

Folosind o limbă română elegantă, îndelung cizelată, lucrată artistic cu minuţiozitate de bijutier, poetul braşovean îşi exprimă cultul pentru poezie în texte care îmbină caligrafia delicată a haikuului cu sonoritatea luminoasă a sonetului şi desfăşurarea vibrantă a poemului în vers liber, neîncetând să cânte, cu forţe noi – nu ştiinţele, ci iubirile „suave” ce i-au alimentat trăirile poetice de-a lungul timpului. O nesfărşită simfonie a sentimentului pur desfăşoară paginile acestui nou volum, închinat iubirii şi frumuseţii lumii, într-o perpetuă regăsire a sinelui, izvor bogat de lirism.

Volumul „Împătimit în cântec” este, de bună seamă, o confirmare şi o exprimare a crezului artistic al poetului ajuns la maturitatea artistică. O demonstrează preocuparea pentru poezia cu formă fixă, tendinţa de a pune în echilibru forma de construcţie şi conţinutul ideatic al poeziei, specifică odinioară clasicismului. Mo­dernitatea autorului iese la iveală, cel mai adesea, prin spargerea structurii poe­matice care se distribuie pe pagina albă, căpătând forme imagistice in­genioase, ele însele generatoare de sens şi substanţă lirică.

Chiar şi concepţia volumului este subordonată acestei preocupări pentru formă. Ioan Suciu nu ne oferă doar creaţii poetice scrise într-un timp determinat, punând într-o ordine doar de el ştiută poeziile respective, ci „ne ajută” să urmărim evoluţia unui sentiment, structurându-şi volumul în cinci capitole care oferă o succesiune – şi ea clasică – a momentelor subiectului. Titlurile sunt sugestive: „Scrisori imaginare”, „Dimineaţă de primăvară”, „Un cântec, o pasăre”, „Râuri prin ceruri”, „Împătimit în cântec”- ele indică subiectul unei întâmplări a sinelui, care-şi regăseşte propensiunea pentru absolut celebrând o mereu tânără iubire. Impresionează dragostea de viaţă, cultul pentru frumos, aspiraţia spre un ideal aureolat de gingăşia şi puritatea sen­timentului.

Caracterul declarat erotic al poeziilor din noul volum este sublimat artistic, trecerea timpului nefiind, în cazul poetului braşovean, o piedică în celebrarea iubirii, ci un mijloc de inefabilă exprimare artistică a sentimentului, pe care autorul îl îmbracă în faldurile sensibile ale metaforei. Poeţii au de altfel darul de a transcende realul, de a pătrunde în lumea esenţelor, a ideilor pure care le ali­mentează inspiraţia. Zborul, cu propen­siunea spre absolut, e obligatoriu. Ei se înalţă, spre a culege din această lume frumosul, neauzitul, nemaivăzutul, ne­pipăitul, nerostitul, nepovestitul. Ne-o spune în poezia „Pegas”, într-un titltlu semnificativ, prin intermediul unor versuri lapidare, încărcate de sens:

„Înţelesuri nenumărate

În umbre nepovestite…

Şi du-ne, şi du-ne

Pe dunele gândului”.

Ludicul, reflex al tinereţii spiritului, transpare aici prin ingenioasa alăturare a omofonelor – verbul la imperativ „du-ne” şi substantivul „dune” care indică, după cum ştim, formele de relief apărute sub acţiunea vântului, în regiunile nisipoase. Termenul poate fi interpretat ca o expresie a efemerităţii gândului ce nu capătă concreteţea faptei.

Formele şi sonorităţile textuale şochează, derutează, contrariază adesea; ele  provoacă sau incită, dar în fapt com­pletează prin imagistică şi sunet un tablou bogat al sentimentelor care dau sub­stanţialitate versurilor. Ermetizarea, încifrarea expresiei se asociază cu forma modernă a poeziei. Compensează extraordinara vitalitate, exprimată sensibil în muchea ascuţită a metaforei, care îi permite poetului să evolueze pe un amplu registru vocal, făcând cunoscute trăiri care i-au marcat experienţa artistică, devenind poezie :

„Se întipăresc

Pe tăişul razei

De o stranie ascuţime

Gânduri cu chipul cel nou al

Ecoului, –

O vorbă albastră,

Un tăcut frunziş mov,

O vâlvătaie teşită maroniu

Un şarpe crescut la sân !…,

Cu vârstă galbenă,

O ploaie verde,

Un cântec roşu,

O pasăre făcută

Din sunete albe,

Din sunete negre…

(Un cântec, o pasăre, ciclul omonim)

Sonorităţile poetice se nasc paradoxal din jocul culorilor, care dau contur lumii interioare aflate în rezonanţă cu universul. Imagistica poeziei ne duce cu gândul la fovism, curent artistic francez care folosea culoarea pură în pete mari, violente, imprimându-se pe  retina privitorului.

Imaginea centrală este aceea a păsării, simbol al libertăţii artistice a poetului, expresie a cântecului său. Antinomia „sunete albe/sunete negre”, bazată pe o imagistică a  culorilor primare, comportă multiple sugestii semantice. Ea poate simboliza, de bună seamă, începutul şi sfârşitul, dar şi nenăscutul, dispărutul, promisiuni ale gândului care nu s-a putut întruchipa, luând forma cântecului atotbiruitor.

O experienţă diferită ne comunică poezia „Tablou”, din primul ciclu tematic:

„Stoluri de întâmplări se ascund

Pe jumătate în frunze,

Pe jumătate în aer…

Milioane de sunete albe

Îşi ating începutul:

Cling…

Cling…

Carnea lor iese din semn

Făcându-se iarbă…

Şi dealul ăsta e plin de miresme

Căzute pe-o rână!

(Tablou, I, ciclul „Scrisori imaginare”)

Tabloul pune în cadru o poveste despre geneza iubirii – o promisiune a poveştii pe care o încorporează universul. Povestea o ştiu frunzele, o captează aerul pur, iar sunetele, albe şi inexpresive, devin cântec, capătă sens, metamorfozându-se în firele de iarbă care o duc mai departe, reverberând-o. Dealul se umple de miresme, uimite şi ele de această metamorfoză.

Aplicând tehnica simbolistă a corespondenţelor, a sinesteziilor, poetul exprimă ideea că poezia este o reverberaţie a muzicii, a sunetelor, a culorilor şi miresmelor imprimate în memoria afectivă a eului liric, aflat  în consonanţă cu universul. Integrarea eului în armonia cosmică ţine aici de ro­mantism, curent literar la care Ioan Suciu face trimitere în motto-ul de la începutul volumului, invocându-l pe poetul german Holderin, precursor al lui Mihai Eminescu, de la noi.

Romantismul şi simbolismul se întrepătrund subtil, în versurile de factură modernă ale poetului braşovean. Precumpănitoare este substanţa poetică pe care o inserează în creaţii textuale ingenios alcătuite. Obsesia substanţei, a monadei, este manifestă în cadrul volumului care porneşte, ca în filosofia lui Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, de la premise logice şi matematice. Sistemul filosofic al lui Leibniz pune la baza existenței „monadele”, elemente spirituale indivizibile, independente unele de altele, înzestrate cu o forţă activă. În consecință, materia nu este decât manifestarea exterioară a monadelor. Fiecare monadă oglindește întregul univers; concordanța dintre activitatea monadelor este asigurată de „armonia prestabilită”, creată de monada supremă, Dumnezeu. Într-o asemenea „cheie”poate fi citită poezia „Monadă, I”, din ciclul „Râuri prin ceruri”:

„Aripi de lumină

Cu zbor ne-mpăcat

Ireal şi departe

Ornic ieşind din spaţii

Te-am înflorit cu pace

Să mă dăruieşti cu poveşti…

Anume acum arcuind

Norii mei, neînţeleşii

Ontici şi dornici de vis

Miruind adevăruiri….”

Întâlnim aici cadenţa şi simbolistica „Jocului secund” al lui Ion Barbu, poetul care a apropiat la noi limbajul matematic de cel literar, traducând o lume a esenţelor.

Tendinţa spre ermetizare şi abstrac­tizare ne-o comunică volumul şi prin intermediul ilustraţiei grafice a copertei, concepţie a lui Ioan Suciu care adună, sinestezic, imagini şi sunete, culori şi parfumuri ale poveştilor cu iz de doină, ori baladă, de lied sau de romanţă, spunându-ne o poveste a sinelui, rămas fidel poeziei, într-o perpetuă celebrare a cuvântului, care îl apropie de absolut.

Aşa cum s-a mai spus, Ioan Suciu rămâne o voce distinctă în lumea literară actuală, evidenţiindu-se prin originalitatea expresiei poetice.Fiecare volum al său ne deschide un orizont de cunoaştere şi de înţelegere a lumii descrise poematic. Volumul „Împătimit în cântec” deschide, de bună seamă, un orizont al generozităţii, al dărniciei, al modului cum poetul Ioan Suciu înţelege să ne dăruiască mereu creaţii poematice pline de substanţă semantică, invitându-ne la o lectură incitantă, generatoare de emoţii artistice şi delicii intelectuale.

Maria Stoica