Când vorbești de Covasna, automat te gândești la bogăția de ape minerale. Și nu de azi, de ieri… Despre importanţa apelor tămăduitoare din localitate ne stau mărturie documente din timpul domniei lui Mihai Viteazul. Pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, încep să apară numeroase scrieri consacrate apelor minerale de la Covasna. Manualul de geografie al lui C. Eder, editat în 1796, menţionează în rândul localităţilor balneare şi Covasna. Interesul pe care îl suscitau în rândul oamenilor de ştiinţă apele minerale de la Covasna, cu veacuri în urmă, este sugestiv reflectat de faptul că prima lucrare medicală în limba română, apărută la Sibiu, în 1821, este intitulată „Despre apele minerale de la Arpătac, Bodoc şi Covasna”, lucrare scrisă de Vasile Popp care este totodată şi primul ghid turistic apărut în limba română.
În Voinești, aproape toate fântânile au apă minerală. Mulți localnici își lasă poarta deschisă pentru vecini, cunoscuți, care zilnic intră și iau apă bună de băut. Însă există o fântână care atrage oameni din toată țara, fiind cunoscută și vestită în rândul turiștilor care vizitează stațiunea. Voineștenii o știu de „Fântâna lui Luca”, aflată pe strada Mihai Eminescu, numărul 45. Turiștii o numesc simplu: „izvorul de la 45”.
Am stat de vorbă cu Ioan Luca, proprietarul acesteia și vă invit, în cele ce urmează, să aflați cum apa fântânii a ajuns la ambasadori din zeci de state sau faptul că fântâna din zilele noastre nu este cea din tinerețea părinților noștri.
Eu m-am născut în 1952, în Covasna, în casa de pe Mihai Eminescu, numărul 45. De fapt, m-am născut la maternitate, dar sora mea, mai mare cu șapte ani, a venit pe lume chiar în această casă, cumpărată de părinții mei după cel de-al Doilea Război Mondial. Istoricul fântânii nu-l știu de la începutul ei, dar știu că, de când am deschis ochii, ea era acolo, lângă casă, săpată de cine știe cine, de cine știe când, de cei care au locuit înainte acolo.
La început, lumea nu prea ducea multă apă din fântâna noastră, pentru că mai la fiecare curte era câte o fântână cu apă minerală… și mai sus, și mai la vale, și în dreapta, și în stânga. La un moment dat, cei de la Casa de Odihnă, care a existat mai înainte de Spitalul de Cardiologie, au început să ducă apă de la noi, pentru turiștii veniți la tratament și „la odihnă” acolo. Și au instalat o pompă, ca să umple bidoanele mai repede. O pompă manuală, dar acest lucru a făcut ca apa să se strice – dacă până atunci apa noastră nu lăsa depuneri pe recipientele cu care era transportată, de atunci sticlele au început să se înroșească, semn că de pe conductele cu care se extrăgea apa, prin pompare, se descompunea fierul, acesta depunându-se. Atunci s-a hotărât desființarea pompei și nici nu s-a mai dus apă de la noi la Casa de Odihnă.
La noi veneau oameni care nu agreau altă apă minerală, pentru că celelalte aveau diferite conținuturi de minerale și gusturi diferite. La un moment dat, prin 1981, s-a întâmplat ceva. A venit la apă o fetiță, a lui Mitică Eftimie, zis Polizoru’ și, în timp ce scotea apă din fântâna aflată lângă casă, a avut loc o erupție de gaze din adâncuri, care a făcut ca apa să se transforme într-o spumă, albă ca laptele, care a umplut până la refuz fântâna. N-a trecut un minut și zidăria fântânii, trei sferturi din ea, s-a dărâmat în interior, s-a surpat și numai norocul a făcut ca fetița să nu cadă și să moară, pentru că în fântână era foarte mult dioxid de carbon. A salvat-o o placă de beton din dreapta fântânii, unde era roata. S-a speriat, a lăsat toate sticlele și a fugit.
Părinții nu erau acasă, eram singur. M-am cutremurat… mi-era și frică tot mereu de acea fântână, pentru că era foarte largă și avea un aspect hidos, înfricoșător. Am stat vreo juma’ fără fântână. Nu știam ce să facem… s-o reconstruim? Era greu s-o refaci, mai ales că era la niciun metru de casă. Și-atunci tata, împreună cu vecinul, vărul meu Nicu Manea, au hotărât să sape o nouă fântână, la limita dintre cele două proprietăți. Am încercat să găsim aceeași vână de apă.
Și așa am început, în primăvara lui ’82, săparea noii fântâni, cea de astăzi. Cu tata, cu Nicu și cu un cetățean din Chiuruș, specialist în zidirea de fântâni. A durat vreo trei luni de zile până am reușit să săpăm, pentru că emanațiile de dioxid de carbon erau foarte puternice și nu se putea lucra decât săpând o groapă foarte largă. Asta până la vreo patru metri adâncime, pentru că de acolo în jos nici în felul ăsta nu se mai putea săpa, din cauza gazelor din adânc. Am adus un ventilator care introducea aer curat în groapă și scotea dioxidul de carbon și așa am putut săpa în continuare. Săpătura a avansat până la aproximativ șapte metri, când am dat de-o vână de apă, dar care nu avea un debit mulțumitor. Am continuat mai jos încă vreun metru și a trebuit să aducem o pompă cu care să scoatem apa. Dădusem între timp de un nou strat de apă și acesta părea mai viguros.
În timp ce săpam fântâna, s-a întâmplat și o nenorocire. Pentru că săpătura se făcea manual și evacuarea pământului săpat în subsol se făcea cu un vas de tablă acționat de un scripete la suprafață, cu care se scotea pământul săpat. Eram în fântână cu cel care trebuia să-o zidească, eu săpam cu târnăcopul și el încărca găleata care mergea sus, încărcată. S-a rupt toarta găleții și, așa grea cum era, cu toată încărcătura, a căzut peste noi. Pe mine nu m-a atins, dar bătrânul a fost lovit de la ceafă la curea, i-a rupt hainele de pe el și l-a rănit la spate – o lună jumate’ n-am putut face nimic, până nu s-a vindecat. Am mai săpat apoi vreo juma’ de metru, vâna de apă era puternică. Am adus piatră de râu, cea mai bună pentru zidirea fântânilor. A început s-o zidească de jos în sus, că așa se face – mai întâi se pune o cruce, de fapt este un pătrat, din lemn de stejar, pe care începe să se ridice zidăria de piatră, la început în formă pătrată, apoi revenind la forma rotundă, specifică fântânilor. În timp ce zidăria se ridica, pe marginea ei s-a pus un strat de piatră și nisip, care avea rol atât de stabilizare, dar și de filtrare a apelor care se adunau în fântână.
Așadar, în 1982 am reușit să refacem fântâna. Are 7,5 metri adâncime, poate puțin mai mult. De atunci, a crescut numărul iubitorilor de apă. La gust, era identică cu cea a fântânii de dinainte, credem că era aceeași vână, care mergea undeva spre sud. Am tras concluzia că era în legătură cu alte două fântâni din vecini, care aveau același gust al apei, una la familia Brașoveanu, cam la 100 de metri de noi, în linie dreaptă, alta la niște măicuțe care aveau o casă la vreo 20-30 de metri de Brașoveanu. Prima s-a astupat, când s-a ridicat o construcție nouă, iar la cealaltă oamenii nu aveau acces, proprietarele nu le dădeau voie.
Îmi aduc aminte acum: prin 1992, când prefectul județului era Adrian Vlad Cășuneanu, din Covasna, a organizat o seară în orașul nostru pentru ambasadori străini în România. În drum spre locul evenimentului, două autocare au oprit la noi la poartă, în jur de 80-90 de persoane. Toți au venit la fântână și-au băut apă minerală direct din găleata cu care au scos-o din adânc. Au rămas tare impresionați… În ’98 sau ’99, o reporteriță din Anglia, împreună cu un cameraman, au filmat fântâna, în cadrul unui reportaj despre apele dătătoare de sănătate din Covasna, ca să vadă englezii minunățiile naturale ale orașului nostru, recunoscut în lume pentru numeroasele izvoare de apă minerală.
De atunci încoace, zilnic, peste 2000-2500 de litri de apă se duc din fântână. Pe lângă localnici, vin mulți turiști. Aceștia se anunță unul pe altul, vin într-una. Sunt oameni care vin sp
ecial la Covasna pentru apa noastră. De exemplu, o familie din Târgu Secuiesc vine des, pentru că doamna a suferit o intervenție chirurgicală și tratamentul nu-i permite să bea decât apa noastră. Mai sunt oameni din Bacău, Sinaia, etc., care vin, de ani de zile, cu zeci de peturi, își iau pentru timp mai îndelungat, unii zic că le ajunge și jumătate de an.
Fântâna noastră e printre puținele care nu conțin fier. La alte izvoare din Covasna, după o perioadă, se văd depunerile de fier de pe sticle, rugina specifică, pentru că în subsolul localității și în muntele din apropiere există minereu de fier. I-am făcut și analize apei, la un laborator cunoscut din București, specializat în așa ceva. Nu are mult dioxid de carbon, este slab acidulată, nu are acea aciditate care creează bule la alte ape minerale îmbuteliate.
Eu am încercat să fac îmbuteliere, dar n-am putut; n-am primit avizele necesare de la Direcția de Sănătate Publică, din cauză că nu avem zonă de protecție în jurul fântânii, adică pe o rază de 25 de metri să nu fie nicio clădire/construcție.
Apa e foarte bună. Sperăm să izvorască mult timp de acum încolo. Poarta e deschisă permanent pentru oricine, între orele 7-20. Mama a zis că atât timp cât vom trăi, să fie liberă să ia toată lumea apă minerală, pentru că Dumnezeu ne-a dat-o și noi s-o dăm mai departe celor care se folosesc de ea. Oamenii o cunosc ca „izvorul de la 45” sau „La Luca”. Poarta e deschisă și, atât timp cât voi trăi eu, sigur va fi deschisă oricui.
Florentina Teacă
