Foto: Silviu Ipătioaei- M.d.C
Nu sunt puțini oamenii, femei și bărbați, care nemulțumiți fiind de propria lor viață și, neînțelegându-și propriile greșeli, devin stăpâniți de sentimentul neplăcut al invidiei.
Pentru invidie, în enciclopedia liberă Wikipedia găsim următoarea definiție: „sentiment de părere de rău, de necaz, de ciudă, provocat de succesele, calitățile sau situația bună a altei persoane”, dar și „bucurie la răul altuia”, însă lucrurile sunt mult mai complicate, pe măsură ce ne continuăm cercetarea, fenomenul putând fi analizat din multe puncte de vedere, iar istoricul lui se pierde în negura de început a existenței omenirii; a se vedea întâmplarea cu Cain și Abel.
O analiză mai detaliată a acestui sentiment, am zice noi, patologic, o găsim în sursa adevărul.ro într-un articol semnat de Mihai Mincan, cu titlul „Invidia obsesivă, o boală devastatoare”, postat în 29 iunie 2013. Autorul articolului, bazat pe un exemplu sugestiv, respectiv situația unui om stăpânit tot mai mult de o invidie care-l va duce la distrugerea propriei vieții, abordează sentimentul în discuție din punct de vedere psihologic, cu legătură la viața socială actuală, afirmând că unele cauze care generează invidie în lumea de azi sunt „competitivitatea modernă și dezvoltarea platformelor sociale”, dar în bună parte și educația nepotrivită.
Invidia se dovedește soră bună cu gelozia, despre care știm noi ce efecte distrugătoare poate avea, ajungându-se nu de puține ori chiar la crime oribile. Invidia se naște în oamenii frustrați, care sunt mereu nemulțumiți de ceea ce au și, tot uitându-se în grădina vecinului și văzându-i casa mai mare și mai aranjată, „mor de disperare” că n-o au ei, însă de fapt nu fac nimic ca să aibă una asemănătoare ori mai frumoasă, singura lor preocupare fiind cleveteala fără rost. Și atunci, în neputința lor de a-și împlini visele, îi cuprinde disperarea, și încep să dea vina pe alții pentru propriul eșec în viață. Și așa, treptat, invidia devine „agresivă”, fapt oglindit în lumea modernă prin rețelele de socializare, unde sunt expuse viețile a milioane de pământeni.
Referitor la aceasta, autorul articolului, Mihai Mincan, îl citează pe psihologul Carmen Nicoară, care afirmă că „Invidia agresivă nu înseamnă automat violentă. Adică nu vorbim despre violența fizică, în sensul propriu, că persoana respectivă se ridică din fața monitorului și se duce și face nu știu ce act reprobabil. Agresivitatea în acest caz se leagă direct de modul în care îl afectează pe invidios, îi afectează stările de zi cu zi. O astfel de persoană acumulează frustrări, de fiecare dată când este pusă în fața realizărilor unor persoane pe care le cunoaște, cu atât mai mult cu cât astfel de persoane sunt desconsiderate, dintr-un motiv sau altul, de către privitor. Iar aceste acumulări cauzează, ulterior, pierderea încrederii în sine, depresia sau însingurarea excesivă” (sursa: adevărul.ro).
Un alt specialist citat de autor, cu referire la „Bazarul postmodern”, adică rețelele de socializare, în special Facebook, este sociologul Sebastian Cristescu, care își exprimă impresia despre platformele sociale astfel: „Eu mă gândesc așa. Ce erau platformele sociale la început și ce sunt acum? Scopul inițial, cel puțin declarat, se lega de comunicare. Or, comunicarea implică automat mai multe persoane, schimbând impresii despre un anumit subiect. Astăzi, Facebook seamănă cu un bazar. Pare că lumea s-a adunat să vândă ceva. Sunt multe postări din două-trei cuvinte: «Am plecat», «Sunt tristă». Asta nu e comunicare. E vorbit la perete. Mi se pare că pe Facebook comunicarea a trecut pe planul al doilea. Ceea ce e important sunt impresiile dintr-o lume paralelă, cea virtuală. Lumea în care toți ar putea să fie, dar nu sunt. Iar în acest sentiment, invidia nu vine doar din partea privitorului, citind mesajele celuilalt, ci chiar din partea celui care scrie. Acesta este invidios pe el însuși, că nu poate fi în întregime în acea lume, în acel spectru”. Și așa cei mai puțin raționali ori selectivi cad pradă propriilor slăbiciuni și se pierd într-o „lume a nimănui”, de fapt pierd contactul cu realitatea care le-ar putea aduce beneficii, dacă aceștia și-ar regăsi echilibrul psihic și sufletesc.
Din punct de vedere religios, invidia este considerată unul dintre cele șapte păcate capitale. Așadar, este mai bine „să nu intrăm în păcat”, ci să-l contracarăm printr-o atitudine corectă și optimistă, prin iubire față de aproapele, și astfel să transformăm invidia într-un sentiment omenesc pozitiv. Privind lucrurile din acest unghi, am spune că poate exista și un alt tip de invidie, cea motivațională, care poate deveni o forță dătătoare de energie, o forță care te face nu doar să-l depășești pe cel pe care-l invidiezi pentru rezultatele lui frumoase, ci și să-i dorești binele, căci în timp ce ura distruge, iubirea construiește.
În loc de concluzie, sugerăm cititorilor să se ferească de invidioși, căci ei sunt pentru suflet precum rugina pentru fier.
Mihai Trifoi
