De-a lungul secolelor a existat o „luptă” continuă între concepţia religioasă şi cea ştiinţifică despre lume, despre universul în care trăim, despre originea vieţii şi despre supremaţia spritului universal – Dumnezeu – creatorul lumii, dar şi despre locul şi rolul omului în această lume.
Foto: Silviu Ipătioaei
Acest conflict continuu a atins, credem noi, punctul culminant în Evul Mediu, într-una dintre cele mai negre perioade din istorie, cea a Inchiziţiei, a obscurantismului (în sensul de atitudine ostilă, refractară faţă de progres şi stare de înapoiere culturală, când în mare parte oamenii erau ţinuţi în mizerie şi ignoranţă, fiindu-le impusă credinţa şi supunerea fără crâcnire faţă de Biserică şi faţă de nobili), ca apoi, trecând prin perioada Renaşterii, cerul neştiinţei să se mai lumineze şi omul să devină mai liber în căutarea unor răspunsuri la nenumăratele întrebări existenţiale care-l frământau.
În tot acest timp Religia, bazată pe credinţă, fiind dominantă, se simţea în permanenţă ameninţată de cei care nu se încadrau în dogmele ei. Bineînţeles că liber-cugetătorii nu erau văzuţi cu ochi buni. Şi aşa cei care mai târziu vor fi consideraţi „oameni de ştiinţă” au avut de înfruntat nu doar oprobriul unui public ignorant şi manipulat, dar şi persecuţiile Bisericii. Pentru argumentare, vom menţiona doar câteva exemple bine cunoscute din acea perioadă de tristă amintire.
Nicolaus Copernic (1473-1543) – astronom, cosmolog, matematician, preot şi prelat catolic german – „a dezvoltat teoria heliocentrică a Sistemului solar” (Wikipedia).
Din aceeaşi sursă află că acest gânditor nu a fost numai fondatorul astronomiei moderne, ci şi iniţiatorul primei revoluţii ştiinţifice. El a deschis o cale nouă, urmată de alţi reformatori ai ştiinţei. Mai aflăm despre Copernic că „După o muncă de 40 de ani, a dovedit inconsistenţa teoriei geocentrice a lui Ptolemeu şi astfel a exercitat un puternic impact în mentalitatea Evului Mediu. Astfel Copernic a demonstrat că Pământul este o planetă ca toate celelalte, dând o lovitură decisivă teoriilor mistice despre existenţa unei lumi cereşti deosebită de lumea pământeană” (Wikipedia).
Clerul n-a întârziat să reacţioneze. Se zice că „Liderii Reformei precum Luther şi Calvin au fost primii care l-au acuzat în termeni fără echivoc pe Copernic de erezie, respingând teza heliocentrică pe motiv că aceasta contrazice cosmologia biblică”.
Care a fost răsplata pentru cei 40 de ani de cercetare? „Clerul a cerut condamnarea lui Copernic, iar scrierile sale au fost interzise de Biserica Catolică.”
De fapt această persecuţie avea la vremea aceea şi un substrat real: „Dacă până nu cu mult timp în urmă teologia mai era încă cunoscută sub numele de „regina ştiinţelor” în timp ce ştiinţa însăşi – „filozofia”, cum era ea numită în epocă – era considerată „sluga teologiei” (ancilla theologiae), noile ştiinţe precum matematica şi astronomia pretindeau acum că dobândeau şi vehiculau adevăruri în lumina cărora trebuia citită şi înţeleasă (interpretată) chiar şi Biblia”. Dar să vedem dacă cei care i-au continuat munca au avut o soartă mai bună.
Giordano Bruno (1549-1600) – teolog şi filozof umanist din epoca Renaşterii – despre care se spune că a fost un „gânditor liber şi non-conformist, care nu se împăca cu reguliile stricte ale ordinului călugărec”, a avut o soartă şi mai tristă decât Copernic, fiind „condamnat şi ars pe rug de Inchiziţie pentru concepţia sa . . panteistă şi pentru convingerea asupra infinităţii lumii, idei considerate eretice”. În consecinţă numele lui a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului.
Ba mai mult, de parcă pedeapsa criminală de a-l arde pe rug n-ar fi fost de ajuns, se zice că „toate operele sale au fost interzise şi, în 1603 au fost puse la idex („Index librorum prohibitorum”)”.
A trebuit să treacă patru sute de ani de la executarea sa pentru ca Biserica Catolică, prin glasul lui Ioan-Paul II, să-şi exprime „profunda durere”, regretând eroarea comisă prin condamnarea la moarte a lui Giordano Bruno”. Cert este că gândirea acestui sacrificat pe rugul ştiinţei „a influenţat filosofia din timpurile ce i-au urmat, în special pe filosoful olandez Baruch Spinoza, care în secolul al XVII-lea a anticipat dezvoltarea monismului, ca mod de reprezentare a lumii”. Monismul – „doctrină care consideră universul ca o unitate, ca o existenţă colectivă unică, guvernată de un principiu unic (spiritual sau material)”- conform Noului dicţionar universal al limbii române, ediţia a doua, 2007.
Galileo Galilei (1564-1642) – fizician, matematician, astronom şi filozof – a jucat un rol important în Revoluţia ştiinţifică, fiind considerat „părintele ştiinţei moderne”. El a susţinut concepţia heliocentrismului în defavoarea teoriei geocentrismului. Atât el cât şi operele sale au avut de suferit persecuţia necruţătoare a Inchiziţiei, care nu putea tolera gândirea progresistă a oamenilor deschişi la minte. Drept urmare „Galileo Galilei a fost judecat de un tribunal laic care l-a excomunicat şi condamnat la închisoare pe viaţă. A retractat şi conform procedurii a fost judecat de către un tribunal inchizitorial. În urma unui proces papal, în care a fost găsit vehement suspect de erezie, Galileo a fost pus sub arest la domiciliu şi mişcările sale au fost restricţionate de Papă” (Wikipedia).
Este de înţeles că în cele câteva secole întunecate ale Evului Mediu tribunalele inchizitoriale au pus nenumărate obstacole în calea progresului şi sub teroarea acelei stăpâniri au căzut sute de mii de victime nevinovate, dar până la urmă aceasta este Istoria.
Revenind la zilele noastre, am putea spune că, deşi Religia încă este dominantă pe Pământ, ştiinţa, în toate domeniile sale, se află în plin proces evolutiv accelerat. Ea nu mai este ca altădată „sluga religiei”, ci mai degrabă colaboratoarea ei. În vremuri trecute aproape orice invenţie era taxată ca „lucrul diavolului”; din fericire azi lumea s-a deşteptat mult, iar Biserica a trebuit să-şi reconsidere atitudinea faţă de Ştiinţă şi să n-o mai considere o ameninţare directă. Ca un simplu exemplu, introducerea noilor tehnologii de comunicare în majoritatea bisericilor noastre dovedeşte o conlucrare benefică; acum ambele, Religia şi Ştiinţa, fiind „regine”, fiecare în domeniul său de activitate. Până la urmă Ştiinţa, prin cercetările sale, nu face altceva decât să ajute la „descoperirea lui Dumnezeu”. Deci oricum ai privi situaţia, faţă de Evul Mediu, există o diferenţă enormă. Aceasta nu înseamnă însă că a dispărut total gândirea retrogradă şi obscurantismul. Omul mai are încă mult de luptat cu sine însuşi pe drumul evoluţiei sale spirituale.
Mihai Trifoi
