Note de călătorie în Albania (3). Precizez pentru cine a uitat ori nu ştie destulă geografie, că ţinutul Shqipëriei are drept megieş liliputanul stat Muntenegru în partea de Nord, nu departe se află controversata enclavă-stat Kosovo, la Sud e Grecia, iar cu Macedonia se învecinează în partea estică. Majoritatea reliefului albanez este muntos, adesea inaccesibil. Nu mai puţin de 40 de piscuri depăşesc 2.000 metri, cel mai înalt Vârf fiind Korab, de 2.753 m, situat în districtul Dibër.
Piscul Korab
Ca atare, agricultura are o arie redusă de dezvoltare, în schimb zootehnia se află pe primul plan. Am observat acest lucru fără să vreau în… meniurile zilnice, bucătăria albaneză axându-se în afară de legume, pe carnea de miel, oaie, capră şi de viţel. Rar găseşti preparate din carne de porc, doar dacă doreşti în mod special. Şi plăteşti ca atare piperat, ca în orice ţară unde religia islamică este preponderentă.
Albania are ieșire la două mări (Adriatică și Ionică), ceea ce îi permite dezvoltarea câtorva ramuri importante economice: construcţiile navale, comerţul maritim, pescuitul şi, mai nou, turismul. Da, aţi citit bine!
Noii guvernanţi ai izolatei, misterioasei, răzleţitei până mai ieri „Ţări a Vulturilor”, au înţeles că nu se mai poate supravieţui după vechile tipare. Făcând parte dintr-o Europă deschisă, dezvoltată, numai opţiunea pro-occidentală rămâne în picioare, astfel că ţara şi-a deschis timid porţile.
Am văzut cu proprii ochi cum cele două mari oraşe portuare ale lor, Vlorë şi Durrës, cunosc o accelerată extindere, numărul vizitatorilor de peste hotare crescând încet, dar sigur. E adevărat, deocamdată vin în vizită musulmanii. Ponderea o deţin kosovarii, însă mai apare şi câte un „rătăcit” ca mine, de altă religie.
Două atracţii naturale
Călătorind prin Albania am admirat cu mare plăcere, fiind un tip cu apetenţă acvatică, două dintre cele mai mari și mai adânci lacuri ale Peninsulei Balcanice, aflate parțial pe teritoriul ţării: Skoder şi Ohrid. Primul este la graniţa cu Muntenegru, în zona de Nord-Vest, ocupând o treime din suprafaţa albaneză şi întinzându-se pe o lungime de 57 km. Al doilea, Lacul Ohrid se află în Sud-Est, pe frontiera cu Macedonia, beneficiind de protecția UNESCO, datorită speciilor unicat de plante și animale, între care unele fosile vii.
Amândouă „ochiurile” de apă sunt superbe, prilejuindu-mi realizarea unor fotografii „demenţiale” într-o seară pe ţărmul Skoderului. Unii îi zic Skodra, alţii Shkodër, depinde în ce stat te găseşti. Pe ambele maluri se află mici staţiuni, unde poţi petrece tihnit câteva zile, ocupându-te cu… huzureala. Admiri peisajul, mănânci preparate la „botul peştelui” – dacă mi-e permisă licenţa – prins chiar în dimineaţa respectivă. Bei coniac Skanderbeg, vin de smochine, care te ameţesc instantaneu. Te prăjeşti şi tu la soare, înoţi, pescuieşti, stai la taclale pe terasă.
Ce mai, o vacanţă pe cinste. Cu puţini „leka”.
Comparaţii edificatoare
Părăsisem micul stat ecologist muntenegrean plin de regrete. Mă simţisem excelent şi nu ştiam ce-o să mă aştepte în Albania. Aşa că brusc am decis, pentru a-mi “face curaj”, să dau o raită prin vecini. Vroiam să-mi reîmprospătez amintirile frumoase din alte excursii efectuate în Croaţia şi Macedonia. Ţări mici şi ele, cu un standard ridicat de viaţă. Fiecare are peisaje atrăgătoare, condiţii optime de cazare, servicii bune, loisir adecvat.
La venire şi la plecarea spre casă am zăbovit, de asemenea, prin Serbia, respectiv Bulgaria, vizitând în total şase ţări din zonă. Ei bine, se detaşează net în fruntea acestui pluton, Croaţia. De fapt, “Republika Hrvatska”, cum este denumirea ei oficială. Numai că destul de puţină lume ştie ori reţine acest nume tipic slavon, cu multe consoane!
Ştiinţa de a face turism de calitate
Lacul Ohrid pe partea albaneză
Deşi se prezintă ca un stat mic, situat la confluenţa dintre Balcani, Europa Centrală și Mediterana, cu o suprafaţă de numai 56.594 km² (dublu faţă de Albania) şi o populaţie ce nu ajunge la cinci milioane (faţă de 3,5 milioane de albanezi), cocheta „Hrvatska” are un potenţial turistic extraordinar. Alte comparaţii nu prea se mai pot face.
Cel mai mare oraș al țării este Zagreb, însă cel mai vizitat este „mărgăritarul” Dubrovnik. Un fapt uluitor: în perimetrul croat al Adriaticii figurează peste… o mie de insuliţe. Să le tot vizitezi…
Deşi, cum spuneam, modestă ca întindere şi număr de locuitori, Croaţia a cunoscut o creştere economică stabile an de an, graţie în primul rând dinamicei sale “industrii fără fum”- turismul: unul performant şi agresiv, în sensul bun.
După un răzbel absurd purtat între state iugoslave surori până mai ieri, puţini străini credeau că ţara se va redresa atât de repede. Am vizitat-o înainte, în timpul confruntărilor armate prin ’94 şi acum. Imaginea creşterii şi descreşterii sale este aidoma unui grafic, cu o linie ce se afla iniţial sus, a coborât brusc şi acum a revenit la cota iniţială. Miracolul s-a înfăptuit din mers, fără poticneli şi văicăreli. (Cum este pe la alţii…)
Astăzi Croaţia a devenit şi mai atractivă. La Dubrovnik parcă mă aflam acum două luni într-un veritabil “Turn Babel”; atâta popor mişuna în jur şi atâtea graiuri se interferau. Dar despre noile impresii de acolo, vom vorbi altă dată.
Din tainele bucătăriei albaneze
La pensiunea albaneză unde am poposit pe malul Lacului Shkodër, patronul Faik şi soţia sa, Elinda, s-au străduit să mă introducă succinct în tainele bucătăriei locale. Am tăcut mâlc, fiindcă habar n-am să gătesc. Dar pot aprecia o masă copioasă.
Am constatat că în “Ţara vulturilor” se servesc multe preparate din peşte şi fructe de mare. După care nu prea mă omor. Îmi plac peştii fără oase şi supa de caracatiţă. Atât!
Când patronul a venit cu o lisă lungă de oferte, l-am întrebat care-i preparatul casei? A luat meniul şi a pus degetul pe „Imam Baialdi“. Un nume ce suna turceşte. De ce nu? Mi-a surâs ideea să degust această mâncare tradiţională necunoscută. Ulterior aveam să notez reţeta, fiindcă mi-a plăcut mult.
Reţetă „Imam Baialdi“
Cum spuneam, cuplul albanez la care am tras, mi-a oferit pe lângă multe bunătăţi, la cererea mea expresă ceva specific; local şi naţional. Nu cu peşte, nu cu carne, ci cu legume bio din grădina lor. “Dar nu azi, ci mâine”, a venit răspunsul.
Dimineaţa aud bătăi discrete în uşă. “Te-ai trezit?”, vrea să ştie Faik. E îmbrăcat în uniforma albă de lucru a bucătarilor. Pe cap are boneta tipică a unui “master chef”.
– Atunci, hai cu mine.
– Unde?
– La…bucătărie. Să pregătim ceva deosebit.
– “Especially for me?”
– “Po” (adică, “yes”)!
– Eu habar n-am de gătit. Ştiu să-mi fac doar un ceai…
– N-are nimic, te uiţi, mă ajuţi şi înveţi…
…Şi am trecut să gătim „Imam Baialdi“, specialitatea casei. Nu intru în detalii, că ar fi o tragedie shakeaspeariană. A ieşit o bunătate. De fapt este un preparat din… vinete.
Am notat, se înţelege, cantităţile şi modul de preparare, încât şi novicii (ca mine) se pot descurca. Pentru o porţie se iau jumătate de kg de vinete; tot atât de ceapă – care se taie felii; un kg de roşii coapte – cojite şi tăiate mic; două roşii făcute rondele; patru căţei de usturoi pisaţi; pătrunjel mărunţit; trei ceşti cu ulei de măsline. Plus sare, piper, un pic de zahăr şi puţină mentă.
Specialitatea casei – Imam Baialdi
Se fierb vinetele. Apoi se taie în jumătăţi şi se sărează. Pentru a-şi pierde amăreala, sunt ţinute o oră în apă, după care se scurg. Se prăjesc în ulei încins. Li se extrage miezul. Într-un vas se pun ingredientele amintite şi o jumătate de ceaşcă de ulei. Se adaugă miezul şi se lasă la fiert circa 20 minute. Jumătăţile fierte de vinete sunt aşezate într-o tavă, peste care se toarnă amestecul pregătit mai înainte. La final, puneţi deasupra rondele de roşii şi băgaţi tava la cuptor timp de 45 de minute. Focul va fi moderat. Preparatul se poate servi cald sau rece, fiind la fel de gustos.
Am mâncat o porţie dublă. Demenţială.
“Sigurisht azn”, m-au asigurat gazdele prietenoase la plecare. Adică, “Fii sigur că o să-ţi iasă”. (Va urma)
Horia C. Deliu
