A fi demn este o calitate lăudabilă, pe care din păcate mulţi dintre politicienii de azi ai României n-o au. Cuvântul demn înseamnă „vrednic de…, care merită, care impune respect, distins; (fig.): serios, grav şi rezervat”. Deci demnitatea înseamnă „autoritate morală, prestigiu, nobleţe, gravitate, măreţie”. Vedeţi Dumneavoastră aceste calităţi la cei care ne cuvântă seară de seară pe sticla televizoarelor. Poate unii le au, dar alţii nu prea. Instinctele agresive izbucnesc prin toţi porii. Limbajul devine plesnitor şi incisiv, dar cu efect penetrant în conştiinţa unui anumit segment din populaţia ţării. Intenţia discursului este demolatoare şi anihilantă, opazanţii trebuie scoşi din circulaţie…
În mod normal, într-o societate civilizată, demnitarii ar trebui să aibă prestanţă, adică o anumită ţinută sau atitudine impunătoare, gravă, demnă, mai ales când se prezintă în faţa poporului, care aşteaptă de la ei să le fie exemplu. Ei ar trebui să aibă prestigiu, deci o autoritate morală exemplificatoare, datorită calităţilor lor deosebite, astfel încât poporul să-i urmeze cu toată încrederea în înfăptuirea unui plan măreţ (program politico-social) care să schimbe o stare de fapt proastă într-una bună.
Ce vedem noi în schimb? Cei dintâi oameni ai ţării au renunţat demult la discursul elaborat şi la atitudinea demnă, rezervată, şi s-au avântat cu toate forţele, precum taurul la coridă, unii asupra altora, încât în calea lor nu mai rămâne nimic. Unii pentru alţii au devenit „pisicuţi, plagiatori, măscărici, nebuni, inimi zburdalnice, corupţi, motanul Felix, turnători, penali” şi o mulţime de astfel de expresii „dulci”, menite a transforma discursul în „monolog penibil”. Iar după toate aceste „apariţii-bombă”, pe la toate televiziunile lucrurile sunt tocate mărunt, fiecare îşi dă cu părerea, nu contează în ce direcţie, şi sărmanii telespectatori, dacă nu se uită la vreun film, la meci sau la diverstimentele de doi bani, atunci asistă sideraţi la aceste „showuri” telenovelice, şi mai trece o zi în care speranţa moare puţin câte puţin.
Poate că n-ar fi rău ca cei vizaţi să împrumute discursul regelui Mihai, demn, scurt şi la obiect, fără plasticizarea inutilă şi păguboasă a limbajului, sau atitudinea simplă, dar plină de fapte vizibile, a prinţului Charles.
Din nefericire, demnitatea, onestitate, prestanţa, prestigiul, ţinuta morală au devenit expresii golite de conţinut, care ar complica prea mult existenţa celor care le-ar avea, aşa că e mult mai uşor să trăim în zona vulgarului şi a mitocăniei, dar totuşi cu pretenţii de europeni civilizaţi…
Mihai Trifoi
