Mihai Tican Rumano (1895-1967), un scriitor-călător uitat de critica literară, dar care ne-a lăsat scrieri foarte valoroase și interesante despre viața, obiceiurile și morala triburilor africane de la începutul secolului XX, dar nu numai….
În „Cuvânt înainte” la cartea lui Mihai Tican Rumano -„Printre canibali”-, Valentin Borda ni-l prezintă pe autor drept „un autor exotic aproape uitat, un călător de excepție și un mare iubitor al țării românești, care, hoinar mapamondic fiind, s-a întors acasă, precum fiul risipitor din mitologia creștină”, iar scrierile lui sunt „pagini cu un parfum aparte despre o lume care, practic, nu mai există…”
Despre lucrarea în discuție, Valentin Borda spune: „Prezentul volum ar fi al cincilea, publicat postmortem. Este alcătuit din pagini selectate din „Viața albului în țara negrilor” și „Dansul canibalilor”. Titlul lui este unul vădit comercial, dar conținutul este instructiv, stârnind interesul oricărui cititor curios să afle fapte, întâmplări și obiceiuri neobișnuite.”
Așadar, pentru a nu ne îndepărta prea mult de titlul acestui material, îl însoțim, prin lectură, pe autorul narator în nemaiauzitele sale călătorii și redăm două pasaje antitetice din volumul „Printre canibali”, în scopul trezirii interesului cititorilor de azi, dar și ca motiv de reflecție asupra lumii trecute și prezente, asupra modului cum oamenii își trăiesc viața, în funcție de stadiul de evoluție în care se află la un moment dat și după principiile morale care-i ghidează.
Însoțit de belgianul Georges Laffite, un „reprezentant al unei case de comerț în Congo belgian”, de călăuza Kader și de un grup de negri care transportau bagajele, Mihai Tucan Rumano porni într-o expediție de cercetare a vieții într-o pădure „extrem de curioasă prin vegetația sa și prin bogăția nespusă a locuitorilor săi”, undeva în Sudul Guineei portugheze, fixându-și ca țintă a deplasării un oraș destul de important în acea vreme, Tombella, unde după spusele călăuzei aveau să întâlnească funcționari albi. Călătoria în sine s-a dovedit un drum al încercărilor de tot felul, într-un timp (pe la începutul secolului trecut), când vechile triburi locale își mai păstrară vechile obiceiuri, unele de-a dreptul feroce.
La un moment dat, pe traseul ales, ajung la satul unui trib de antropofagi (canibali). Destul de îngrijorați, călătorii hotărăsc să-și așeze tabăra lângă acea așezare și să se întâlnească cu șeful tribului. Deși călăuza Kader își arătă pe față îngrijorarea, exploratorii se întâlnesc cu băștinașii, iar șeful tribului le oferă albilor adăpost într-o colibă. Așa începe o noapte de groază, în care cei doi albi și călăuza, plus patru negri din escortă drept paznici, n-au putut dormi toată noaptea de teamă să nu fie uciși și mâncați de canibali. Noaptea trecu totuși fără incidente, însă dimineața în satul acela de colibe se produse vânzoleală mare, și călătorii nu știau ce se întâmplase, până când veni șeful tribului să-i invite pe oaspeți la „ceremonia omorului, a dansului, a ospățului”, deoarece în timpul nopții canibalii prinseseră un spion dintr-un alt trib și acum acesta urma să fie sacrificat, groaznicul eveniment fiind transformat într-o adevărată sărbătoare.
La întrebarea albilor, călăuza lor, care cunoștea obiceiurilor acelor negri, le explică în ce constă acea serbare. Noi vom reproduce aici aceste texte pentru a înțelege mai bine diferența între barbarie și civilizație, dar și anumite puncte comune, însă privite din perspective diferite: „Kader ne spuse că antropofagii, de obicei, își ucid victimele slujindu-se de un mai de lemn. Ceremonia se desfășoară cam astfel: toată populația se adună în piață, care e împodobită cu ramuri verzi și unde condamnatul e adus, fără să i se spună, bineînțeles, ce sfârșit îl așteaptă, tobele bat tot timpul și, la un moment dat, la un semn al șefului tribului, călăul, care merge în urma victimei ținând maiul în mână, îi aplică acestuia o formidabilă lovitură în cap; de obicei, prizonierul rănit de moarte deja la prima lovitură se prăbușește, fără a scoate un țipăt măcar; odată brutala execuție săvârșită, tobele reîncep să bată; apoi serbarea se desfășoară în toată barbaria ei.” Aici autorul, deși oripilat de cele auzite, ține totuși să respecte adevărul: „Nu scriu o nuvelă fantastică, ci o carte în care trebuie să respect neapărat adevărul și să povestesc lucrurile așa cum s-au întâmplat. Într-adevăr, e înspăimântătoare, îngrozitoare descrierea triburilor de canibali printre care m-am găsit în aventurile mele din interiorul Africii. Totuși, e de datoria mea să descriu, fără să mă depărtez nici un pas de adevăr, cele ce am văzut în călătoriile mele.”
În același spirit al respectului față de adevăr, scriitorul aventurier își continuă relatarea, chiar dacă aceasta pare șocantă pentru cititori: „- Cadavrul e imediat decapitat, zise Kader, reluându-și explicația, și capul e dat șefului tribului sau preotului sacrificator… Degetele sunt luate de femeile care sunt însărcinate și, dacă nu e nici una dintre acestea, de cele mai bătrâne din trib. Inima este oferită aceluia care urmează imediat după șeful tribului. Apoi nenorocitul este pus în frigare întocmai ca un miel; se aprinde focul și este fript după toate regulile culinare. În timpul acestei părți a serbării se exercită un balet special, un dans care se numește „dansul morții” și la care foarte puțini albi au putut asista.” Din fericire, nici aventurierii noștri, care nu știau cum să scape de invitația tribului în care se aflau mai mult prizonieri decât oaspeți, n-au fost nevoiți să asiste la sacrificarea spionului prins în timpul nopții, deoarece brusc toți canibalii au părăsit satul fugind îngroziți. Cauza era iminentul atac al karengilor, un alt trib care era un dușman declarat al canibalilor, pe care îi voiau exterminați.
În acest punct al povestirii, intervine belgianul Laffite, care se arată extrem de contrariat de barbarul obicei al antropofagilor, acuzându-l pe Mihai Tucan pentru faptul că acesta, la invitația șefului tribului, ar fi dorit să asiste la un asemenea spectacol macabru. La acestea, tovarășul său de drum se întreabă: „Se putea oare socoti neomenească curiozitatea? Eu cred că nu.” El ia în calcul următoarele considerente: „Să reflectăm un moment și va trebui să recunoaștem că în lumea civilizată se săvârșesc sute de lucruri neomenoase, fără ca nimeni să protesteze împotriva lor. Mi-amintesc că, odată, am avut ocazia să intru în sala de disecție a unei facultăți de medicină dintr-un oraș din Europa, ca să văd pe un prieten, care era student acolo. Ei, bine, am văzut aici cadavre omenești cu pântecele spintecate, cu piepturile sfâșiate, cu craniile desfundate, ciopârțite cu o adevărată furie. Era un spectacol oribil. Fără a putea interveni, mă gândii că prietenul meu, ca și toți colegii săi de studii care mutilau cadavrele fără milă erau sălbatici și barbari. Și, totuși, această profanare e autorizată și se practică cu aprobarea societății și în numele științei. Ea nu mai e barbară, nici neomenoasă, fiindcă servește umanitatea și ne-am obișnuit s-o socotim un lucru atât de natural, încât nimeni nu mai face caz de el. Totul în lumea asta, prin urmare, e puterea obișnuinței, totul e consecința convenționalismului impus de necesitate sau de egoism și de aceea numim bun tot ce considerăm că e necesar pentru mersul societății pe drumul pe care i l-am croit și rău ceea ce aduce societății, în mod direct sau indirect, vreun prejudiciu. De ce, dar, să calificăm drept barbar un obicei al sălbaticilor, dacă, potrivit moravurilor și credințelor lor, canibalii din Somor considerau dreaptă sacrificarea unei ființe omenești pentru a-și satisface nevoia de a mânca? Dacă moravurile lor au admis aceasta ca ceva firesc și necesar, nu cred că poate fi sălbăticie, de vreme ce e vorba de o necesitate tot atât de imperioasă cum e pentru societatea pe care ne-am obișnuit s-o numim civilizată nevoia de a pregăti medici și de a permite să mutileze cadavre. Firește, cum oricine își închipuie, spunând cele ce cred nu am pretenția să apăr un obicei atât de oribil ca acela al canibalismului, ci să arăt că și noi, de asemenea, avem obiceiuri de o neîndoioasă cruzime.”
Și nu-i așa, am întreba noi? Fără a pune semnul egalității între animal și om, deși, în bună măsură omul poate fi considerat un animal evoluat și inteligent care ucide la scară mult mai mare decât acele triburi barbare de altădată, dacă ne gândim la toate războaiele și atrocitățile lumii care s-au perpetuat până în zilele noastre, ar fi bine să ne întrebăm dacă într-adevăr nu suntem și noi încă niște barbari cu pretenție civilizatoare? Să luăm, de exemplu, în considerare viața unui animal: porcul. Câți dintre noi, cumpărând din supermarket-uri frumoasele și apetisantele hălci de carne ne gândim cu compasiune la viața care s-a stins hrănindu-ne pe noi. Dar modul cum acel animal a fost ucis și tranșat?! O eventuală civilizație superioară nouă ar spune: „Câtă barbarie!” – când la noi, de fapt, tăierea porcului a devenit un obicei de nelipsit, o adevărată sărbătoare, iar modul de ucidere a devenit tradiție, doar în ultimele decenii autoritățile au început să atragă atenția asupra acestui lucru, introducând în circulație în spațiul public termenul „asomare”, provenit din verbul „a asomá” cu sensul „a ameți animalele la abator înainte de sacrificare; a lovi mortal” (NDULR). Dragi cititori, oare nu vi se pare că există o asemănare între metoda de ucidere folosită de canibalii de altădată și cea a oamenilor „civilizați” din zilele noastre?! Cine se mai gândește azi la suferința acelui animal căruia i se înfige cuțitul în gât pentru a-l ucide și mânca? Nu e oare și în practica celor care încă mai perpetuează acest obicei crud ca după pârjolirea și spălarea porcului să se taie bucăți din urechile acestuia pentru a da copiilor și celor din jur să guste și să se bucure etc.? Și dacă ar fi vorba numai despre porc, însă chinurile și grozăviile prin care trec o mulțime de vietăți care au de-a face cu omul sunt de nedescris. Și chiar noi, oamenii, „ne mâncăm unii pe alții” cel puțin în sensul figurat, deși din când în când mass-media mai aduce în atenția publicului câte un caz cutremurător de canibalism în sensul propriu, dar, bineînțeles, acestea sunt cazuri extrem de rare și sunt atribuite unor oameni cu mintea dereglată.
Ceea ce vrem să spunem este, că citind despre nemaipomenitele aventuri ale lui Mihai Tican Rumano, pe care acesta le-a descris în cărțile sale, este un bun prilej de meditație asupra lumii în care trăim, asupra trecutului, prezentului și eventualului viitor al acestei lumi, și să ne reconsiderăm atitudinea asupra vieții și asupra faptelor noastre. Dacă subsemnatul ar fi mai pesimist, ar spune că ceea ce trăim cu toții astăzi sub amenințarea coronavirusului COVID-19 este o „pedeapsă dumnezeiască” pentru ceea ce omul a făcut omului și celorlalte ființe vii de-a lungul timpului, dar cum sunt destui și cei care nu cred în divinitate, le-ar spune că tot ce trăim în prezent cu groază este doar o atenționare despre ceea ce s-ar putea întâmpla în viitor, cu efecte mult mai distrugătoare, iar cu privire la toate faptele noastre autorul acestor rânduri ar aminti un proverb rusesc: „Măsoară de șapte ori și taie o dată”, însă ne găsim încă în stadiul în care mulți dintre noi aplică invers învățătura acestui proverb, ei crezându-se superiori celorlalți.
Mihai Trifoi
