– Cu permisiunea matale, am să-ţi spun şi cu ocazia acestui amplu dialog de suflet, aşa cum ţi-am zis mereu – aidoma vechilor mei colegi de redacţie şi
amici mai tineri – „nenea Nicu Moldovan”.
– Păi cum să mi te adresezi altfel? Am fost şi rămân „nenea Nicu” sau „Niku bácsi”.
– Te deranjează?
– Doamne fereşte! Aşa mă ştiu toţi apropiaţii. Şi mă bucur. E un semn de de amiciţie şi respect. Am satisfacţia să fiu cunoscut şi preţuit de foarte mulţi oameni, români şi maghiari, spunându-mi-se mereu aşa, şi rar de tot pe numele de familie.
Îţi mulţumesc, dragă Horia C. Deliu, pentru dorinţa dumitale de a aduce (şi) în atenţia cititorilor ziarului „Mesagerul de Covasna” crâmpeie din viaţa şi munca mea, a unui om ajuns la …92 de ani.
– Mulţi înainte!
– Mulţumesc. Într-adevăr, ne cunoaştem demult, din anii de început ai fostului cotidian „Cuvântul nou” – singurul ziar de limbă română din judeţul Covasna până la Revoluţie – la care d-ta erai redactor încă de la înfiinţare, iar eu am scris articole ori am dat interviuri de nenumărate ori.
– Corect.
– Lumea mă cunoaşte şi din pagini de gazetă, dar şi datorită activităţii depuse atâţia amar de ani în judeţul Covasna… Să ştii însă, că nu-mi place să vorbesc despre mine.
– Într-adevăr. Cu greu te-am convins…
– N-am vrut să te refuz, în amintirea frumoasei noastre colaborări de-a lungul timpului, deşi interviuri am mai dat.
Un portret generos
– Insist, cum te-ai autocaracteriza?
– Mi-e greu să spun. A izbutit să prezinte esenţialul, cu măiestrie şi bunăvoinţă, conducerea Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” din Sfântu Gheorghe, care a redactat un onorant „Laudatio” când am împlinit 90 de ani. Am recunoscut cu satisfacţie printre rânduri stilul elabortat şi slova măiastră a distinsului dr. Ioan Lăcătuşu. A fost atunci, în data de 12 martie 2011, o emoţionantă festivitate, pentru care le mulţumesc organizatorilor şi pe această cale.
– Am să citez cu voia dumitale, câteva pasaje edificatoare din acel document remarcabil.
„La împlinirea venerabilei vârste de 90 de ani, ne îndreptăm gândurile de preţuire şi recunoştinţă spre învăţătorul, profesorul şi directorul de şcoală, Nicolae Moldovan, care prin exemplul personal, activitatea sa profesională şi managerială în fruntea colectivului de cadre didactice, a reuşit să facă din Şcoala de la Vâlcele o unitate de elită din fostul raion Sf.Gheorghe. Meritele în domeniul formării, educării şi instruirii tinerei generaţii, al desfăşurării unor activităţi extraşcolare model, cu elevii şi tinerii satului, i-au fost răsplătite de societatea românească a timpului cu acordarea titlului de „Învăţător Fruntaş” în anul 1956, a Ordinului „Tudor Vladimirescu” – clasa a V-a în 1969 – şi a promovării sale în funcţia de vicepreşedinte al Comitetului de Cultură şi Artă al judeţului Covasna în anul 1968.
Omul de cultură Nicolae Moldovan a condus, cu conştiinciozitate, dăruire şi profesionalism, timp de trei ani, destinele culturii şi artei pe meleagurile covăsnene şi a activat peste 30 de ani în acest domeniu. Această perioadă a deschis câmpul afirmării şi împlinirii adevăratei sale personalităţi, cea de cercetător, valorificator şi creator de cultură şi artă, recunoscut de lumea artistică a ţării ca fiind un talentat şi iscusit artist al lemnului, osului şi penelului.
Elogiem pe eminentul cercetător Nicolae Moldovan, care în calitate de etnograf-muzeograf al Muzeului judeţean a străbătut satele covăsnene în lung şi-n lat, cercetând viaţa ţăranilor români şi maghiari, achiziţionând o cantitate impresionantă de mărturii etnografice, întemeind practic colecţiile de icoane pe sticlă, cele ale portului popular şi a multor altor piese etnografice româneşti, care au întregit colecţiile de la actualul Muzeu Secuiesc.
A colaborat la elaborarea Dicţionarului Etnografic al României, la realizarea unor expoziţii naţionale şi regionale, a publicat de-a lungul timpului la revistele de specialitate – „Aluta”, „Acta” şi „Angvstia” – şi-n presa regională şi locală, numeroase studii, comunicări, articole privind etnografia şi istoria acestor locuri, a scris volumul „Mărturii despre oameni şi locuri din Carpaţi”, monografia localităţii natale (Vâlcele) şi a staţiunii balneare din aceeaşi localitate, fapte pentru care Grupul de Cercetare „I. I. Russu”, la cel de-al doilea Colocviu Naţional din anul 2010, i-a acordat Premiul cu acelaşi nume (…)
Aducem acum omagiul nostru patriotului Nicolae Moldovan, care a apărat glia strămoşească în fierbintea vară a anului 1944, aflându-se încă pe băncile Şcolii Militare, şi a contribuit, în rândurile Armatei Române, la eliberarea de sub stăpânire străină a teritoriilor cuprinse între Valea Prahovei şi nordul oraşului Brno, din Cehia. Mărturie a faptelor sale de arme stau distincţiile: „Eliberarea de sub jugul fascist”, „Virtutea Ostăşească”, „Crucea comemorativă a celui de Al II-lea Război Mondial”, Medalia sovietică „Cauza noastră este Dreptatea”, precum şi obţinerea gradului de ofiţer superior (în rezervă) al Armatei Române.
Ne adresăm, cu respectul cuvenit, truditorului pe tărâm comunitar Nicolae Moldovan, care a îndeplinit şi mai îndeplineşte în cadrul unor organizaţii neguvernamentale (Asociaţia Veteranilor de Război, Asociaţia Cultul Eroilor ş.a.) funcţii de conducere; celui care, pentru serviciile aduse comunităţii, a fost bine meritat cu zece ordine şi medalii şi peste 30 de diplome, printre care „Diploma de Cetăţean de Onoare al comunităţii româneşti din Sfântu Gheorghe”, „Diploma de Onoare PRO-URBE a municipiului Sfântu Gheorghe”, acordată de Consiliul Local în anul 1998, recunoscându-se, astfel, stima şi respectul de care se bucură din partea tuturor concetăţenilor, indiferent de etnie” (…)
„Nenea Nicu”, o legendă vie…
– Impresionant. E greu să mai adăugăm ceva. Şi, totuşi, am o sumedenie de întrebări şi observaţii. Aş spune că reprezinţi o legendă vie a culturii meleagurilor covăsnene. La impresionanta etate de 92 de ani ai rămas la fel de lucid, activ, în putere. Deţii vreun secret miraculos? Spune-ni-l şi nouă, să-ţi urmăm pilda.
– Nu mă consider aşa cum mă flatezi d-ta, ci mai degrabă un martor al evenimentelor tumultoase, cu bune şi rele, pe care le-am trăit. Din atâţia amar de ani, numai patru nu i-am petrecut în judeţul natal din pricina Războiului şi a Refugiului. Din păcate, Istoria se derulează într-un fel, fiind ulterior interpretată în alt fel, după interesele conjuncturale ale guvernanţilor. Care nu o dată şi-au schimbat orientările – din nefericire pentru popor – după cum a bătut vântul.
Aşa se face că perioada Regalităţii a fost pusă la index ori la capitolul „Documente secrete” vreme de cinci decenii. Ştiai că sunt leat de vârstă cu M.S. Regele Mihai, căruia i-am fost oştean credincios şi păstrez cu veneraţie amintirea acelor ani?
– Mărturisec, că nu!
– Revenind la întrebare, nu deţin nici un „secret” legat de longevitate şi vivacitate. Poate genele părinteşti să fie „de vină”, precum şi firea mea activă, modul pozitiv în care am privit totul în jur.
– Mi-a făcut mare plăcere să te reîntâlnesc în primăvara aceasta la „Zilele Sf. Gheorghe” după mai mulţi ani când nu ne-am mai văzut, şi pot să spun că arătai bine. Apropo, cum o mai duci cu sănătatea?
– Bine. Har Domnului, port în spate povara atâtor ani şi anumite sechele, ca tot omul. Deoarece ai evocat acel eveniment festiv, ţin să te felicit pentru primirea titlului de „Cetăţean de Onoare”, pe care şi au am avut bucuria să-l dobândesc cu ani în urmă. Deci, suntem…colegi întru „cetăţenie onorabilă”…
– Aşa s-ar zice. Mulţumesc pentru felicitări. Cum te descurci singur, nene Nicule? Pierderea consoartei este una dintre cele mai grele lovituri pentru orice bărbat. Mai ales la senectute…
– Într–adevăr, decesul soţiei mele dragi, cu care am trăit fericit nu mai puţin de 56 de ani, a constituit o dramă, o mare pierdere. Ea mi-a dăruit un copil, care împreună cu familia lui reprezintă acum un reazem pentru mine şi mai îmi alină tristeţea.
– Aţi avut amândoi parte de un minunat „Jubileu”, ba chiar aţi depăşit incredibila cifră de 50 de ani de mariaj. Cum era soaţa matale?
– O femeie remarcabilă; a fost învăţătoare, deci a avut tact şi răbdare. Eu eram mai tot timpul plecat pe teren, cu serviciul, activităţi felurite, dar nu s-a supărat. M-a înţeles şi respectat întotdeauna. Am sărbătorit în cadru familial „Nunta de Aur”, după tradiţie. A apucat apoi să se bucure şi de nunta nepotului, dar nu a mai reuşit să-şi vadă drăgălaşii strănepoţi!
Provocări de tot felul
– Dacă ar fi posibil să mai iei încă o dată viaţa în piept, cum ai proceda? Iată o provocare deloc uşoară.
– Ştiu şi eu ce aş mai face? Fiecare om ajuns la o anumită etate se gândeşte, adesea, la trecutul său.Unii „privesc în urmă cu…mânie”, vorba unui film vestit, alţii cu îngăduinţă şi mulţumire. Eu fac parte din a doua categorie.
Când eram în primii ani de şcoală la Vâlcele, în localitatea mea natală, directorul i-a spus tatii că visul meu de a deveni învăţător se poate realiza numai dacă mă susţine finaciar. Pentru că bursă de stat puteam obţine doar în primii ani la Şcoala Normală de la Blaj. Iar noi nu aveam asemenea resurse.
– Şi atunci?
– Ei bine, atunci am renunţat, nu aveam încotro. Numai că soarta a fost generoasă cu mine, iar mult mai târziu visul avea să mi se împlinească, ajungând să predeau taman în acea şcoală. Ba chiar să ajung…directorul ei.
– Şi ce a urmat după acel prim „zbor frânt”?
– Un al doilea! Fiindcă mă lăsasem purtat de un vis adolescentin, vroind să devin…aviator!
– Nu pot să cred???
– Chiar aşa. Nu departe de Vâlcele, la Sânpetru, funcţiona un aerodrom, unde se antrenau planoriştii. Deseori mă urcam pe bicicletă şi dădeam fuga să-i văd, fiind cucerit de curajul şi măiestria lor. Ca atare, am trimis o cerere ca să fiu şi eu admis. Mi s-a răspuns că trebuie mai întâi să-mi termin studiile medii şi abia după aceea mă pot înscrie la cursurile de pilotaj.
– Uşor de zis…
– …dar greu de făcut! În primul rând, din pricina aceloraşi lipsuri materiale. Aşa că neavând încotro, a trebuit să renunţ şi la acea aspiraţie. M-am orientat spre ceva concret şi am urmat o şcoală profesională. După absolvire mi-am echivalat studiile prin examen de capacitate, fiind admis la Şcoala Militară de la Breaza.
…Numai că a venit al Doilea Război Mondial şi multe vieţi şi visuri s-au spulberat. Dar asupra acestui subiect dramatic s-ar cuveni să zăbovim niţel, fiindcă tineretul de azi ştie doar din cărţile de istorie cam ce a fost…
Primele amintiri din război
– Aşadar…
– Ursitoarele mi-au prezis la naştere că voi fi un „biruitor”. Şi aşa s-a întâmplat, deoarece am scăpat cu viaţă din răzbel. Botezul focului l-am trecut în noaptea de 23-24 august l944, pe când eram încă elev la Şcoala Militară de la Breaza. Împreună cu colegii am participat la blocarea trupelor germane care încercau să se regrupeze în Ardeal. Atunci am luat parte la prima mea misiune, pe care n-am să o uit niciodată.
…Deşi eram puţini la număr, graţie inteligenţei native a românilor, a abilităţii noastre de a ne descurca în situaţii grele, am reuşit să facem faţă cu brio unei situaţii dramatice. Comandantul nostru a utilizat un şiretlic. Ne-a spus: „Trebuie să-i păcălim pe nemţi, fiindcă altă cale nu–i. Suntem o mână de oameni, voi nu ştiţi ce-i o luptă adevărată, nu avem cum să-i oprim. Plus că puşcoacele noastre sunt din Primul Război Mondial. Cum putem face faţă armamentului lor modern?”
Aşa că şeful nostru cel isteţ, vorbitor de germană, şi-a pus o banderolă roşie pe braţ, aidoma celor care dirijează circulaţia vehiculelor militare. Însoţit de o grupă de colegi a ieşit în faţa convoiul nemţesc şi l-a deturnat în curtea şcolii. Acolo i-am înconjurat pe soldaţii germani, care presimţind că vor pierde războiul s-au predat fără să opună rezistenţă. Doamne, ce emoţii am avut…
După deschiderea Frontului din Ardeal pregătirea noastră de luptă a continuat şi întregul efectiv al şcolii a fost pus la dispoziţia Armatei I, aflată în refacere după crâncenele lupte din Est. Eu am fost repartizat la Divizia 19 Infanterie Timişoara cu gradul de sergent-major.(…)
…Ar fi multe de povestit de pe Front, dar nu vreau să plictisesc cititorii.
– Eşti modest ca întoteauna, „Niku bácsi”.
– Nu vreau să mă laud cu acte de bravură, deşi se spune că „După război mulţi viteji s-arată! La plecarea mea pe Front, tatăl m-a îmbrăţişat şi a grăit aşa: „Fiule, apără-ţi viaţa. Nu uita că şi militarul din partea cealaltă a liniei de demarcaţie, deşi ţi-e duşman, are o familie, fiind aşteptat acasă de cei dragi. Marii politicieni care au declanşat războiul se cunosc, poate au stat la aceeaşi masă. Nu ei se bat, ci voi, soldaţii. Să dea Dumnezeu să te întorci cu bine”…
…Au fost zile grele, încercări mari, spaime, privaţiuni, acte de curaj, dar în cele din urmă am izbutit să supravieţuiesc.
Viaţa a mers înainte
– Ce a urmat? Întors acasă „te-ai luat cu viaţa”, cum se spune…
– Aşa e. La terminarea Războiului am revenit sănătos la vatră din Campania derulată pe Frontul de Vest, unde am ajuns până în Munţii Tatra. M-am întors pe jos în toiul verii, străbătând pe o arşiţă cumplită o distanţă enormă, venind tocmai din Cehoslovacia. Dar eram fericit, scăpasem teafăr!
Ajuns acasă, viaţa a reintrat treptat în normal. Însă după atâtea orori văzute şi zile dramatice trăite pe Front m-am decis să renunţ la cariera militară. Şi aşa am devenit dascăl, parcurgând etapele necesare de completare a studiilor.
În anul 1959 am fost admis la Facultatea de istorie şi geografie, ajungând după absolvire să predau, cum spuneam, în comuna mea natală. Ce puteam dori mai mult? În sfârşit, visul din tinereţe mi se împlinise…
– Ce amintiri mai ai din vremea aceea?
– Uite, port pe umeri o desagă simbolică, plină cu aduceri aminte. La piept le păstrez pe cele plăcute; în spate le-am dat pe celelalte, astfel că mă ţin în echilibru… Din această traistă am să scot şi un crez, care m-a călăuzit în toţi aceşti ani: „Am preţuit întotdeauna OAMENII, fără să am prejudecăţi”
– Frumos spus. Să te întreb altceva: cum se trăia în România între cele două Războaie Mondiale? Ţărişoara noastră se afla tot la coada Europei, ca acum?
– Nu. Avea prestigiu. Era în atenţia capitalului mondial, pentru că erau tentante marile ei bogăţii naturale. Şi atunci, ca şi acum, România reprezenta o zonă de interes pentru marile puteri. Apoi ţara a intrat în regimuri succesive, s-a trecut de la un sistem social-politic la altul, poporul a suportat felurite dictaturi; unele mai crâncene ca altele. Nu le mai amintesc.
– Bine faci !
– Dacă–mi dai voie, aş folosi o expresie populară ce ilustrează situaţia acestei ţări în decursul istoriei.
– Eşti invitatul meu…
– Ei bine, ţărişoara noastră a fost „o vacă de muls” pentru marile imperii. Greşesc?
În România interbelică boieri cu moşii întinse, cu conace, cu vii cât cuprindeai cu ochii, vile, alte bogăţii trăiau foarte bine. Nu duceau grija zilei de mâine, aveau argaţi, slugi, servitoare. Şi burghezimea nou apărută trăia în huzur. Protipendada îşi trimitea copiii la studii în străinătate, să se „franţuzească”, să se întoarcă „domni” emancipaţi.
Talpa ţării însă, oamenii de la sate, plugarii, orăşenii scăpătaţi, micii meşteşugari o duceau greu. Grânarul Europei – Bărăganul – producea averi fabuloase latifundiarilor, ca şi importatorilor de cereale.
Minunatul gust al pâinii
…Am să-ţi relatez o secvenţă edificatoare pentru acele timpuri. Ţin minte că eram copil, când a venit la Vâlcele în vizită la nişte cunoştinţe un ţăran tânăr din Oltenia. Nu mai fusese în Ardeal.Totul i se părea altfel. La un moment dat a povestit ruşinat că până atunci nu mâncase…pâine!!! Auzise de asemenea bunătate, însă nu avusese prilejul să o guşte!? Moşierul pe tarlalele căruia trudea, din zori şi până noaptea, le dădea sătenilor numai făină de mălai.
– Incredibil tot ce îmi povesteşti. Cu un alt prilej poate vom mai reveni asupra temei. Deocamdată, fiindcă veni vorba de trecut, îţi propun să depănăm alte amintiri. Când şi unde te-ai născut, nenea Nicule?
– Am văzut lumina zilei în data de 12 martie 1921în perimetrul staţiunii balneare Vâlcele, chiar în vila în care a fost cazată perechea regală, Ferdinand şi Maria, în vara anului 1912!
– Extraordinar!
– Părinţii mei au fost Ion şi Maria Moldovean. Numai că aşa cum li s-a întâmplat multor altor români în acea perioadă tulbure a istoriei, numele de familie mi-a fost modificat. Al meu doar puţin şi nu a căpătat sonorităţi maghiare, devenind… Moldovan, deşi rudele paterne şi-au păstrat vechiul apelativ.
„Vâlcele – regina staţiunilor balneare din România!”
– Apropo, cum arăta localitatea Vâlcele pe vremea aceea?
– Minunat. Am găsit într-un prospect de la începutul secolului trecut următoarea descriere plastică: ”Borsec este regele, iar Vâlcele – regina staţiunilor balneare din România!”
– Foarte expresiv…
– Aşa este. Mica localitate a cunoscut două etape de dezvoltare. Prima, până la declanşarea Primului Război Mondial a reprezentat perioada ei de glorie, când Vâlcele avea o popularitate şi un prestigiu asemănător cu staţiuni cunoscute din Centrul Europei, apele sale minerale îmbuteliate fiind exportate cu succes în multe ţări. Veneau la cură personalităţi din ţară şi străinătate, multe nume celebre.
În acest sens stă mărturie o gravură din revista pariziană „Ilustration”, a artistului Chaillon, ce înfăţişa „Una dintre cele mai vestite staţiuni balneoclimaterice din Transilvania – Vâlcele” !
În timpul Primei Conflagraţii Mondiale activitatea de tratament, fireşte, s-a diminuat, cunoscând apoi din nou o creştere, turiştii ajungând să fie cazaţi şi la particulari, în casele sătenilor.
– Ai fost martor în adolescenţă a acelei perioade prospere a localităţii natale. Cum ţi-o aminteşti?
– Ca pe o feerie. Păcat că după Revoluţia din 1989 localitatea a intrat în regres, degradându-se lent. Însă, cred că mica, dar celebra staţiune va renaşte cândva…
– Din păcate, nenea Nicule, te anunţ că trebuie să ne oprim aici cu discuţia, întrucât nu mai am vreme să redactez materialul integral. Mâine plec pentru cel puţin o lună – poate mai mult – într-o nouă călătorie peste hotare (eternul meu hobby), de data aceasta să… „redescopăr”, ca să zic aşa, «Cele şapte minuni ale lumii»! Deşi va trebui să trec prin zone periculoase, unde sunt conflicte militare (precum Turcia şi Irak), nădăjduiesc să scap nevătămat şi să revin acasă, urmând apoi să continuăm dialogul. De acord?
– Am încotro? Fireşte, glumesc. Îţi urez drum bun şi mă rog lui Dumnezeu să te întorci cu bine şi să ne revedem sănătoşi!
– Va urma –
Horia C. Deliu
