– A început iar şcoala, vacanţa mare a răms în urmă. Pe unde aţi fost în concediu, stimată d-nă profesoară Ligia-Dalila Ghinea, de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Sf. Gheorghe?
– Am încercat să merg în cât mai multe locuri, să mă odihnesc, dar şi să ajung la părinţii mei, în Oltenia. Am fost la Sâmbăta, am vizitat herghelia de Lipiţani, am trecut Transfăgărăşanul şi am văzut marele Lac de acumulare de la Vidraru, am urcat cele aproximativ 1.400 de trepte ca să ajungem la Cetatea Poienari a lui Vlad Ţepeş. Apoi am făcut popas la celebra Mânăstire Curtea de Argeş.Pe Valea Oltului, la Căciulata, am petrecut cele mai multe zile din concediu şi am avut parte de minunate clipe de linişte la Mânăstirea Cozia, ctitoria lui Mircea cel Bătrân şi la Schitul Ostrov, de pe insulă. Apoi, am trecut Dunărea pe podul de la Calafat, o construcţie care impresionează prin frumuseţe şi am ajuns în Bulgaria, într-o staţiune montană, Belogradchik, ce-mi amintea de celebrul peisaj de la Meteora, din Grecia. La întoarcerea în ţară, am ajuns şi la Cetate, renumită în ţară datorită scriitorului Mircea Dinescu şi am admirat plaja amenajată modern pe malul Dunării. După ce am trecut Jiul, am pornit spre Sf. Gheorghe şi iată că am ajuns, din nou, pe malul Oltului…
– Al câtelea an la catedră l-aţi început pe 15 septembrie 2013? Sunt mulţi, puţini?
– Depinde ce înţelegeţi prin mult sau puţin. Poate au fost mulţi, 25, poate au rămas puţini. Nu ştiu, doar de Cel de Sus ştie…
– Mai aveţi emoţii (poate e mult spus) la reîntâlnirea cu şcoala, copiii, colegii? Ce sentimente vă încearcă?
– Întotdeauna am avut emoţii la început de an. Mai ales bucurii. Desigur, ne încearcă şi o uşoară nostalgie după generaţia anterioară care a pornit deja pe drumul ei. Iar noua generaţie care păşeşte în clasa I, a V-a sau a IX-a este aşteptată cu speranţa că ne va aduce noi şi noi satisfacţii şi împliniri.
– Nu aţi regretat vreun moment că aţi ales această profesie grea? Ce altceva v-ar fi tentat?
– Mereu spun elevilor mei că e bine să ştim ce ne dorim să facem, dar mai ales ce nu ni se potriveşte să facem. De pildă, când eram în liceu, mi-am dat seama că nu-mi place să lucrez într-o fabrică şi că nu aş putea niciodată să fiu ingineră. Aşa cum îşi doreau părinţii mei, care m-au şi îndreptat din acest motiv către Liceul de matematică-fizică „Nicolae Bălcescu” din Craiova (azi se numeşte Colegiul „Carol I”). Mie mi-ar fi plăcut să fiu actriţă, dar mama s-a opus.Şi bine a făcut! Fiindcă eram extrem de timidă. La serbări, eram tot timpul emoţionată şi-mi tremura vocea de abia mă auzeau cei din sală. Apoi, am visat să devin… stewardesă, fiindcă îmi plăcea foarte mult limba engleză, dar m-a readus tot mama cu picioarele pe pământ. Zicea că e periculos.Şi dacă îmi amintesc cât de rău mi-a fost în prima mea călătorie cu avionul, e clar că nici aici nu m-aş fi potrivit în peisaj. (Un fost coleg de şcoală, Aurelian Cojocaru, pilot renumit în România, a murit anul trecut, prăbuşindu-se cu avionul, cred că vă amintiţi tragedia de la Craiova).
Ca atare, fiindcă îmi plăcea tare mult să citesc, am decis să dau admiterea la Facultatea de Filologie. Şi acum, am câte ceva din toate celelalte profesii: pot să fiu un pic actriţă, pot să vorbesc engleza, pot să zbor oriunde mă poartă ficţiunea. Dar mai ales, pot să aduc elevilor lumină din lumina dăruită mie de dascălii pe care i-am avut. Şi cred că e important acest lucru şi de aceea pot spune că a fost cea mai bună opţiune. Mulţumesc mamei. Dar şi tatălui, căci el îmi aducea mereu cărţi. Pe care le citea mai întâi el, apoi eu, ca să putem vorbi despre ele.Vremuri frumoase!
– Unde v-aţi născut, întrucât după nume se pare că nu sunteţi din zonă? Acolo aţi urmat primele clase? Dar liceul?
– Deja aţi înţeles: Craiova. În inima Olteniei am urmat şcoala generală şi liceul.
– Scriaţi în adolescenţă versuri, proză, eseuri? Luaţi parte la cenacluri?
– Ca orice filolog, am scris dintotdeauna. Am abordat mai multe genuri, dar m-am oprit la eseuri – atunci le ziceam compuneri sau „composition”, cum le spunea lectorul american. Dacă, în prezent, particip la întâlnirile Cenaclului „Buna Vestire” din Miercurea Ciuc, condus de poetul Ionel Simota (fiind invitată pentru a prezenta diverşi scriitori sau creaţiile lor, cu prilejul unor lansări de carte) pe vremuri luam parte la cenacluri ca spectator, nu altfel.
– Apropo, aţi participat la vreun spectacol al Cenaclului „Flacăra”?
– Cine n-a fost la minunatele spectacole ale Cenaclului Flacăra?! Din generaţia noastră cred că sunt prea mulţi cei care să nu fi fost „La Cenaclu” (căci aşa i se spunea, ca şi când ar fi fost singurul). Da, am fost şi nu o dată. Era frumos, mai întâi fiindcă eram tineri.Apoi, fiindcă acolo cântam, dansam liberi, fericiţi. În Sala Polivalentă din Craiova, unde se ţineau spectacolele cenaclului, mergeam cu prietenii, îi ascultam pe celebrii Mircea Baniciu, Ştefan Hruşcă, Vali Sterian, Ducu Bertzi, Grupul folk „Ecou”, George Nicolescu, soţii Aldea Teodorovici şi mulţi, mulţi alţii. De la Păunescu am învăţat „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”(celebrul Colind al Ardealului) şi de la învăţătorul din Covasna, bădia Ion Hagiu celebra baladă:”Cu căciulile pe frunte/ stăm de veacuri ca un munte/ în Curbura Arcului Carpaţi”(…).
Cu alte cuvinte, am învăţat să preţuim valorile şi mai ales ce înseamnă să îţi respecţi strămoşii, să-ţi iubeşti părinţii (mi-amintesc, ca şi mulţi alţii, „Rugă pentru părinţi” sau „Repetabila povară”: Sărut mâna, tatăl meu ,/ sărut mâna, mama mea).Tot la cenaclu am învăţat că „totuşi există iubire” şi, de aceea, niciodată, nimeni nu o să şteargă din memoria noastră frumuseţea acelor nopţi în care puteai să visezi că o să-ţi trăieşti viaţa doar cum vrei tu, şi nu cum vor alţii.
Acolo, la cenaclu, s-a născut povestea mea şi a celui care avea să-mi fie alături, „Girry”.
– Unde aţi urmat studiile universitare?
– Tot la Craiova. Am absolvit în 1988. Dar parcă nici n-a trecut atâta vreme, mai ales că mi-am amintit în discuţia cu dv. de anii aceia, de spectacolele marelui Adrian Păunescu.
– Aţi avut profesori de care vă amintiţi cu drag?
– Mulţi.Să încep cu supla profesoară de sport („Abdomene, fetelor!”) Sau cu domnul Ivănuş, profesorul de LRC, din anul II de facultate? Sau cu cel de literatură ?(domnul George Sorescu: Cele mai minunate poveşti ale lui Creangă nu sunt pentru copii!) Sau cu doamna de engleză din anul IV, Felicia Burdescu („Îmi plac comentariile tale, că sunt pe text, originale, nu reproduse din cărţi”) Sau cu domnul prof. Eugen Negrici, decanul de suflet? (”Tu o să fii mamă? Aşa-i? ?Că prea eşti fericită? Ai citit Mateiu Caragiale?”) sau cu domnul Marin Beşteliu, profesorul de literatură din anul III („Ştii cât meriţi?! Da?!Astă-vară ţi-am dat 9, ca să te pedepsesc, că n-ai mers la Concurs. Ai fi putut să ne mai aduci un premiu!”). I-am iubit, mi-au fost modele, i-am respectat, m-au învăţat multe şi mi-au fost aproape, chiar dacă eram dintr-o familie modestă.
– Care era materia preferată?
– Greu de spus. Dar dacă iau în considerare că lucrarea de licenţă a avut ca temă „Predicatul în limba română”, iar cea de gradul I, ”Pronumele”, s-ar putea spune că pe primul loc era gramatica, mai bine zis, limba română.
– Care nu-i deloc uşoară! Asta-i cert, fiind stăpânită de tot mai puţini compatrioţi. Fac o digresiune relatând o anecdotă…lingvistică legată de temă. Pe vremea lui Ceauşescu a venit în vizită la Bucureşti un şef de stat african. Au ţinut ei discursuri şi la final oaspetele i-a spus lui nea Nicu: „N-am înţeles nimic. Vai ce limbă grea aveţi!” La care Ceauşescu i-a răspuns: „Mie-mi spui?”
Avea dreptate „Cârmaciul”?
– Nu. Dar e bun bancul. Şi vin cu o completare la negaţia mea. Cea mai grea limbă este franceza, conform studiului făcut de un grup de cercetători, timp de mai mulţi ani, având ca subiecţi copii din toată lumea, cu vârste cuprinse între 5 şi 8 ani.Cei care au învăţat, într-un timp mai îndelungat, să scrie şi să citească au fost vorbitori de limba franceză. Toţi ceilalţi au învăţat mult mai repede. Straniu. Eu aş fi crezut că japoneza şi chineza sunt cele mai grele. Despre limba română pot spune că pare dificilă datorită excepţiilor numeroase de la normă. Dar limba reflectă felul nostru de-a fi: ne place mai puţin regula, norma şi mai mult, excepţia.
– Redutabilul scriitor româno-bucovinean George Sion (1822-1892), membru al Academiei Române, poet, memorialist, dramaturg și militant pașoptist, a scris celebrele versuri „Mult e dulce și frumoasă limba ce-o vorbim/ Altă limbă-armonioasă ca ea nu găsim”. Şi, totuşi, auzim la televizor, la radio o „păsărească” plină de expresii englezeşti, majoritatea din argou. Unde o să ajungem?
– Nu sunt de acord cu exagerările, decât în arte, desigur.Aş adăuga, deşi fără să pot schimba prea multe, că se utilizează registrul neologic exagerat de mult, o vină având televiziunile. Care impun modelele acestea tinerei generaţii. Dar ăsta-i trendul. Noroc că ştiu engleză.
De curând, am recitit un volum de proză al lui Vasile Alecsandri „Buchetiera de la Florenţa” şi mi-amintesc un fragment în care se făcea o observaţie interesantă despre noi, românii, cu care sunt şi eu de acord. Am să vă citez câteva rânduri ca să vedeţi că e obicei vechi: „Românul e precum ceara, primeşte foarte lesne toate întipăririle ce-i lasă vremea. Românii se fac turci cu turcii, francezi cu francezii, englezi cu englezii.Ei astăzi poartă frace strâmte şi ciripesc bonjour şi bonsoir, pentru că aşa-i moda” (…)
– Trebuie să recunoaştem că a fost o idee excelentă a autorităţilor de la Bucureşti de a marca anul acesta pentru prima dată pe 31 august „Ziua Limbii Române”, la fel ca şi în Basarabia . A reprezentat o nouă ocazie de a sublinia caracterul unitar al limbii, culturii şi civilizaţiei româneşti, importanţa apartenenţei idiomului nostru la familia limbilor gintei latine, reiterând statutul graiului românesc ca limbă oficială a Uniunii Europene. Aţi participat la festivitatea de la Araci dedicată evenimentului păstorită de d-na prof. dr. Luminiţa Cornea?
– Da, am fost invitată şi am participat. A fost o întâlnire cu literatura, cu muzica şi cu limba noastră „limba sfântă, limba vechilor cazanii”, ca să-l citez pe Alexe Mateevici, din versurile căruia au recitat elevii Colegiului Naţional „Mihai Viteazul” din Sf. Gheorghe. Momentele lirice în interpretarea actriţei Duţa Guruianu au fost aplaudate de auditoriu, care a rezonat dând frâu liber intervenţiilor şi, astfel, invitaţii au recitat şi au citit din propria creaţie. Mă refer, spre exemplu, la jurnalistul Ştefan Danciu şi la scriitorul Ionel Simota, ambii sosiţi de la Miercurea Ciuc, pentru a fi prezenţi alături de noi, la Araci, ca şi în alte împrejurări asemănătoare. A fost o zi frumoasă, închinată limbii şi literaturii române, atât de bogate, o zi însorită în care cu mic cu mare am citit, am recitat şi am cântat în graiul străbunilor.
– Dar să revin la cariera dv. Când şi cum aţi ajuns în judeţul Covasna ?
– În 1988, după absolvirea facultăţii, prin repartiţie guvernamentală, am ajuns în Sf. Gheorghe, profesor titular la Şcoala Generală Nr.2.(azi,” Varadi Jozsef”). Am optat pentru acest post în reşedinţă de judeţ, fiindcă mă gândeam că, în momentul în care se vor putea face transferuri, o să mă întorc în Craiova. Pe atunci, oraşele mari erau „închise”.
Dar, după cum vedeţi, deşi Revoluţia din 1989 a schimbat multe şi a dat multora posibilitatea de a se transfera acasă sau în altă parte, am rămas aici. Adică în Sf. Gheorghe, fiindcă după examenele de definitivat şi pentru obţinerea gradului didactic II, am fost transferată la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, în interesul învăţământului. Băiatul meu intra atunci în clasa I, iar anul acesta a…absolvit Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” din Cluj, deci predau la acest prestigios colegiu de 18 ani.
Aici am susţinut examenul pentru gradul didactic I, în 1999, iar lucrarea a fost realizată sub coordonarea profesorului conferenţiar dr. Dumitru Ivănuş, căruia i-au plăcut foarte mult şcoala, conducerea şi colegii prezenţi care au vorbit despre lucrare şi despre activitatea mea.
– Cred că pentru orice cadru didactic – mai ales tânăr – este o provocare să aibă şansa de a preda la o unitate de elită, cum este Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”. Greşesc?
– Aveţi dreptate. O provocare este însăşi profesia noastră.Şi o onoare, pentru că este singurul colegiu din judeţ, deci este o şcoală reprezentativă pentru comunitate.
– Au fost şi sunt numeroşi elevi de la acest liceu cu care ne putem mândri. Vă rog să amintiţi câţiva dintre ei. Despre unii am scris şi eu în paginile „Mesagerului de Covasna”.
– Am avut mulţi copii deosebiţi, mulţi premianţi, mulţi talentaţi, ar fi păcat să uit pe cineva. Totuşi, să-i amintim pe Anton Monalisa, Zăvoianu Monica, Busuioc Augustina, Racoviţă Rico, Sbârcea Oana, Ivaşcu Gabriel, Chingălată Monica, Gavriliu Andreea, Lupu Ştefan, Aioanei Oana, Lupoian Alexandra, Voicu Oana, Dobra Ramona, Năstasă Andrada, Munteanu Andra, Misăilă Ştefania, Găitan Ştefania, Antal Vajda Ioana, Gavluk Ramona, Constantin Mădălina, Palade Liviu, Grigoroşcuţă Diana, Milea Mădălina, Dobrescu Andreea, Laura Ghinea, Mihalca Patricia, Pantelimon Emil şi alţii. Mi-au adus bucurii, rezultate şi am realizat multe acţiuni împreună, învăţând unii de la alţii că timpul pierdut nu ni-l dă nimeni înapoi.
Trebuie să profit de acest interviu şi să mulţumesc nu doar premianţilor, ci tuturor elevilor mei, fiindcă m-au votat şi astfel am câştigat competiţia „Profesorul anului” în judeţul nostru, chiar în anul în care împlineam 10 ani de activitate în Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”. A fost o experienţă extraordinară, care mi-a adus participarea şi nominalizarea la „Gala Profesorul anului” de la Bucureşti. Dar, mai ales, mi-a dat mai multă încredere în acţiunile mele.
– Ce reprezintă Clubul „The Albatross”? Cum a apărut? Ştiu că editaţi şi o revistă de literatură cu acelaşi nume, cu ce periodicitate?
– Distinsul dascăl şi scriitor braşovean Ion Popescu Topolog referindu-se la volumul meu,”Solilocvii” , apărut în 2012 la Editura Eurocarpatica, numea Clubul şi revista “The Albatross”- «fila de suflet a profesoarei Ligia Ghinea » Poate că are dreptate.
La fel aprecia şi conf. univ. dr. Valentin Marica, remarcabilul poet din Târgu Mureş, într-un articol apărut în revista „Vatra Veche”, condusă de scriitorul şi remarcabilul animator cultrual, Nicolae Băciuţ.
Pentru mine şi elevii mei reprezintă un prilej de întâlnire cu literatura, muzica, artele plastice, cu frumosul, ca să rezum. Scopurile noastre, ale mele şi ale colegei mele, Adriana Barabas (profesor de limba engleză, cu care coordonez clubul şi revista) sunt promovarea micilor talente, contactul cu lumea care mai crede în logos, încercarea de a alunga monotonia şi de a evada din realul teribil de mercantil. Avem, astfel, bucuria de a răsplăti efortul creaţiei, în vremuri în care oamenii nu mai trăiesc pentru alţii, ci doar pentru ei înşişi, şi satisfacţia unei activităţi de voluntariat.
De menţionat că “albatroşii noştri”au participat de-a lungul timpului la diferite concursuri naţionale şi internaţionale şi au obţinut premii (I,II,III) şi menţiuni, adesea în bani. Şi revista noastră a obţinut Premiul I, la Concursul judeţean de jurnalistică şi Premiul III, la Concursul naţional de reviste şi publicaţii de la Iaşi, ambele în acest an. Iată bucuria noastră, copiii sunt răsplătiţi pentru sensibilitatea lor şi pentru talent, nu doar pentru muncă. Clubul fiinţează de patru ani, în 2013 îmbogăţindu-se cu un mic cerc de lectură pentru elevii de gimnaziu-“Albatross junior”, iar revista apare lunar din 2010 şi în format electronic din 2011, din lipsa resurselor financiare.
– Sunteţi autoarea mai multor culegeri de exerciţii. Poate enumeraţi câteva…
– În colaborare cu M. Brezeanu şi G. Szakacs am redactat „Limba şi literatura română”- Testarea Naţională” – 2005 (reeditată în 2006); „Sugestii pentru rezolvarea subiectelor de examen” – 2003; „Limba şi literatura română – Examenul de Capacitate” – 2002; „50 de Teste cu Rezolvări” – 2001; „Subiecte cu rezolvări”-2000. Sunt, de asemenea, coordonatoarea sau coautoarea altor publicaţii: „Florilegiu”- antologie de versuri realizată împreună cu poetul Ionel Simota în 2013; „Poeme de suflet / Poems of my soul”( Creaţiile elevilor din Clubul Albatross) – 2010; Revista de literatură „The Albatross”, apare din 2010; „Ipostaze lirice” şi ,„Frunze, gânduri, stihuri”- antologii de versuri ale elevilor de la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, coordonatori Ligia Ghinea şi Maria Stoica- 2009; „Un ardelean pe drumurile lumii”- volum colectiv de articole şi studii, 2007; „Ideea de Eminescu”- volum colectiv de studii şi eseuri, 2000.
– Să nu uităm nici jurnalul dv. intitulat „Solilocvii”, ce s-a bucurat de o elogioasă prezentare în prestigioasa revistă „Vatra Veche”, editată de scriitorul Nicolae Băciuţ. Ce detalii ne puteţi oferi legate de laboratorul dv. de creaţie?
– Nu prea multe. Nu am suficient timp, acum, dar sper să-mi finalizez proiectele propuse, cu ajutorul dr. Ioan Lăcătuşu, directorul Editurii Eurocarpatica cu care colaborez. Despre „Solilocvii” am să vă spun pe scurt că este „un mănunchi de idei frumoase”, după cum a menţionat poetul Ionel Simota în prezentarea sa făcută la Miercurea Ciuc, când am lansat volumul. Sau un „rod al lecturilor mele ” , după cum îl descria poetul Valentin Marica, în revista amintită de dumneavoastră , o dovadă că literatura este „un mijloc de a-i uni pe oameni într-o comuniune a ideilor şi sentimentelor”(Lev Tolstoi). Mai multe nu are rost să vă spun , dar am să vă dăruiesc volumul ca să vedeţi că, de fapt, am scris eseuri despre creaţiile şi activitatea literară a unor autori din Covasna, Harghita şi Braşov, invitaţi adesea, la noi, pentru a-şi lansa cărţile.
– La ce lucraţi în prezent?
– Mai degrabă pentru ceilalţi şi mai puţin pentru mine. De mai mulţi ani lucrez ca şi lector-corector şi coordonator al unor volume apărute la diverse edituri, dar mai ales la Editura Eurocarpatica, Editura Nico şi la Magic Print. E o muncă, după cum spunea cineva, care nu se vede şi care nu aduce beneficii materiale.Dar pentru mine e importantă, fiindcă citesc mult, din diverse domenii, şi fiindcă îmi dă posibilitatea să fac ceea ce îmi place: limba română. Acesta este beneficiul meu.
– Ne puteţi dezvălui câte ceva despre familia dv.? Căsătorită, copii?
– În 2011, am sărbătorit „Nunta de Argint”. Avem doi copii: Robert-Gabriel, despre care vă spuneam mai sus că a terminat Medicina la Cluj şi care a împlinit în septembrie 25 de ani şi Laura-Elena, studentă la Braşov, la Comunicare, la Facultatea de Sociologie, a împlinit în iunie, 20 de ani. Ei reprezintă pentru noi cea mai mare bucurie.
– Aţi fost o vreme în conducerea Inspectoratului Şcolar Judeţean? O experienţă interesantă?
– Da, după 20 de ani de activitate am fost numită inspector şcolar general- adjunct (mai 2009- aprilie 2010). Toate rezultatele au însemnat muncă, multă muncă. Această experienţă a contribuit la dezvoltarea mea profesională, fiindcă am cunoscut şi alte aspecte legate de învăţământ. Mi-amintesc că în perioada aceea mi-au lipsit foarte mult elevii. Poate de aceea am şi înfiinţat Clubul Albatross şi revista. Aveam sentimentul că trebuie să păstrez legătura cu tot ce era mai important pentru mine: limba şi literatura română şi elevii, care aveau nevoie de timpul meu mai mult decât aveam eu nevoie de orice altceva. Aşa că m-am întors la catedră cu multă bucurie.
– Deţineţi şi o funcţie onorantă, care vă implică profund în viaţa societăţii civile, fiind secretar al Forumului Civic al Românilor din Covasna, Harghita şi Mureş. Când mai aveţi timp?
– Aveţi dreptate.Nu prea îmi ajunge timpul.Poate e cazul să mă retrag din anumite activităţi. Mă gândesc să predau ştafeta, în prezent fiind preşedintele Asociaţiei Pedagogilor Români din judeţul Covasna. Totuşi, menţionez că nu voi putea niciodată să tac şi să mă prefac că nu se întâmplă nimic în jurul meu; că totul este roz, că unii nu vor decât împreună(?) dar separat(?).Absurd! Nu? Revoluţia atât ne-a oferit posibilitatea să spunem ce gândim.Păcat însă că nu prea ne aude cine poate lua măsuri şi nu avem cum schimba aviditatea unora de a obţine, cu orice preţ, un titlu, o funcţie sau bani.
– V–au plăcut mişcarea, sportul?
– Dintotdeauna.Şi trebuie să vă spun că toată familia a practicat diverse sporturi. Dar nu am făcut performanţă, deşi am jucat volei la CSS Universitatea Craiova, timp de 2 ani. Gimnastica şi voleiul au fost constant preferatele mele, dar am jucat şi tenis de câmp, handbal şi baschet.Nu am practicat sporturi de iarnă, în schimb, sala de forţă şi înotul au fost, în ultimii ani, în atenţia mea, mai mult decât toate celelalte.
– V-am văzut anul acesta la o reuniune a seniorilor voleiului din judeţul Covasna, dar sunt tot mai puţini adepţi.
– Am reînceput şi voleiul şi încercăm să atragem cât mai mulţi tineri.E plăcut, fiindcă mă reîntâlnesc, astfel, şi cu foşti elevi.
– Şi la final, cea mai grea întrebare: care este filosofia dv. de viaţă? Din răspunsul dv. voi alege chiar titlul acestui interviu.
– Am făcut parte timp de un an din corul Catedralei ortodoxe din Sf. Gheorghe. Am învăţat foarte multe din această experienţă, am şi călătorit ca să cântăm în diverse locuri.Cred că această perioadă a fost benefică pentru felul meu de a gândi, influenţându-mă profund. De aceea am să închei cu un enunţ ce are legătură mai degrabă cu preceptele noastre, care afirmă că Dumnezeu se află acolo unde este iubire şi credinţă. Sună cam aşa: prin voinţă, credinţă şi iubire, visul devine realitate.
Şi pentru toate acestea trebuie doar să spun simplu, acum şi mereu: Mulţumesc, Doamne!
Horia C. Deliu
