. . M.D.C – Silviu
Veşnica întrebare, dătătoare de teamă sau speranţă, pe care şi-o pun oamenii din toate timpurile este: Ce se întâmplă după moarte? Şi, la rândul ei, această întrebare generează altele, de tipul: Cum este viaţa în paradis (indiferent dacă-i spunem Rai sau Eden ori în alt fel)? Dar cei care au săvârşit numai fapte cumplite în lumea fizică? Cu ei ce se întâmplă? Probabil că aceştia ar trebui să citească „Divina Comedie” a lui Dante Alighieri. Noi ne vom ocupa aici doar de paradisul omenesc sau omenos.
Trebuie să precizăm că, dacă acceptăm ideea sau viziunea religioasă despre existenţa şi aspectul unui paradis, este firesc să acceptăm şi ideea sau viziunea filozofică despre existenţa şi aspectul paradisului. Dar fiindcă şi viziunea religioasă şi cea filozofică îmbracă diverse forme, nu le putem trata pe toate, nici nu putem contrazice opinia religioasă veche de milenii referitoare la această problemă. De aceea, drept suport al comentariului nostru, am ales trei paragrafe (52, 53, 54) din Cartea 25 „Drumul spre paradis” a filozofului danez Martinus, apărute într-un fragment publicat, în limba esperanto, în revista Kosmos, nr.1-2016, la Institutl Martinus din Copenhaga.
Ce face de fapt Martinus? El explică informaţia religioasă din punct de vedere „cosmologic”, creând un adevărat sistem filozofic, pe care l-a numit şi „ştiinţa spirituală”. Desigur, cititorii nu trebuie să-l creadă pe Martinus, dar citind ceva din cele ce a scris el, fiecare îşi poate îmbogăţi modul de a gândi şi de a vedea lumea şi din altă perspectivă decât cea obişnuită. Şi până la urmă, până când nu există cu adevărat „dovezi palpabile” despre „lumea de dincolo”, toate perspectivele par valabile.
Deoarece viziunea religioasă este arhicunoscută, nu vom vorbi despre aceasta, ci vom insista asupra celei filozofico-literare, având în vedere că Martinus este considerat şi scriitor.
Paragraful 52 din cartea „Drumul spre paradis”, întitulat „Paradisul omenos sau omenesc”, începe astfel: „În paradisul omenos sau omenesc noi găsim împlinirea tuturor viselor care merg direct către omenie sau iubire pentru aproapele”. Aici, în acest paradis, intră cei înclinaţi spre fapte bune şi care oricând sunt gata să sară în ajutorul altora sau fac lucruri folositoare pentru alţii: „Oameni cu vise de a ajuta fiinţe orientate nefericit vor experimenta aici, în sfera spirituală, visele lor ca îngeri păzitori. Sunt acele spirite care vor ajuta fiinţele să iasă din purgatoriu şi să intre în cel mai potrivit paradis pentru ele sau cea mai dorită existenţă. De asemenea, sunt fiinţele acelei regiuni paradisiace, care participă la împlinirea rugăciunii fiinţelor fizice şi ajută sorţilor lor, atât de bine pe cât e posibil din sfera spirituală. Ele se află aici şi pot adesea interveni chiar şi real în soarta unei fiinţe fizice şi într-un mod aparent miraculos o pot ajuta să depăşească o criză serioasă”. Într-un anume sens, există câte un paradis potrivit pentru fiecare fiinţă sau, cum afirmam mai sus, un paradis complex, cu –n forme: „Aici, în această regiune paradisiacă omenească, noi găsim şi paradisul menţionat anterior, al artiştilor, la fel cum aici, desigur, există şi un paradis al realizatorilor ştiinţei, unde ei trăiesc experienţa împlinirii formelor propriilor vise. Prin urmare, există câte un paradis luminos pentru toate fiinţele vii existente”.
În paragraful 53, sub titlul: „Corespondenţa dintre fiinţe în paradis”, autorul descrie şi explică pătrunderea fiinţei în mediul paradisiac şi relaţiile dintre „locuitorii” paradisului, de fapt, intrarea într-o lume ideală, care în mod normal ar fi trebuit să domnească şi pe pământ, dacă lumea ar fi fost mai bună: „Referitor la corespondenţa reciprocă a fiinţelor şi manifestarea uneia faţă de cealaltă, aceasta devine altceva faţă de cea de aici, din sfera fizică. Noi deja ştim că gândurile unei fiinţe devin vizibile în materia spirituală şi pot fi observate de către cei din jur. În acest fel corespondenţa reciprocă aici devine directă. Fiinţele nu trebuie să vorbească pentru a interschimba mesaje. Ele gândesc, iar gândurile se materializează instantaneu în materia spirituală şi apoi apar vizibile pentru cel cu care se comunică, al cărui răspuns se formează la fel de rapid în materia spirituală şi devine vizibil”. În acest mod dispare comunicarea lingvistică pe care o folosim în lumea fizică, pe care noi o percepem ca reală. Probabil că aici autorul face referire la comunicarea telepatică, care există şi în unele situaţii din mediul fizic, iar ştiinţa nu neagă existenţa ei, însă aceasta se încadrează totuşi în domeniul mentalului: „În această corespondenţă, în timpul căreia gândurile sunt simţite în mod direct de la spirit la spirit, în realitate nu este necesar un limbaj sonor, după ce fiinţa prima dată a trecut prin purgatoriu şi s-a obişnuit cu existenţa spirituală”. Aşadar, prima dată fiinţa nou sosită trebuie să se acomodeze la noua lume, la noul mediu în care a intrat, ceea ce ni se pare foarte firesc, la fel cum se întâmplă şi în lumea fizică: „Dar în prima perioadă, imediat după moarte, fiinţa încă este supusă stării fizice obişnuite în legătură cu forma de manifestare şi trăire. Şi cât timp ea este supusă acesteia ea trăieşte experienţa vieţii aproape ca cea fizică, în acelaşi timp cu faptul că, puţin câte puţin, ea începe să înţeleagă că nu mai este necesar de a fi supusă legilor speciale de manifestare ale sferei fizice şi gravitaţiei. Aici totul este condus după principii şi legi noi, cu care trebuie să se obişnuiască în mod treptat, şi care fac ca materia de aici, din sfera spirituală, să se materializeze sau să se formeze după gândul, dorinţa fiinţei, fără niciun fel de instrumente ajutătoare exterioare”. Pentru mulţi cititori această prezentare pare de domeniul fantasticului, deci greu de crezut, şi nu putem decât să le dăm dreptate, dar totuşi să ne continuăm incursiunea în paradis, unde se pare că există şi anumite restricţii: „Acum, pentru fiinţă, regiunea corespondenţei este limitată la fiinţe şi lucruri cu care ea nu poate începe să aibă un contact greşit sau nearmonios. De aceea aici niciodată nu poate avea loc o luptă, o ceartă sau neînţelegeri cu ceva sau cineva. Toate fiinţele paradisiace respective se află în aceeaşi regiune a lungimii de undă mentală. Fiinţele din forme de paradisuri mai înalte pot trimite mesaje unor fiinţe din paradisuri mai puţin înalte, dar fiinţele din paradisurile mai puţin înalte nu pot intra în paradisurile mai înalte”.
Există şi în zilele noastre multe cercetări şi scrieri referitoare la „viaţa de după moarte”, la „trecerea prin tunel”, la rudele sau cunoscuţii care ne aşteaptă în „lumea de dincolo”. Să vedem ce se întâmplă în viziunea lui Martinus: „În paradis, fiinţele pot întâlni pe aceia dintre prietenii şi cunoscuţii lor, familia şi alte rude care au murit mai demult în sfera fizică şi au intrat în regiunea cu aceeaşi lungime de undă a paradisului în care se află ele însele. Dar ele pot manifesta numai o amabilitate absolută una faţă de cealaltă, indiferent de relaţia reciprocă pe care acestea au avut-o în sfera fizică. Duşmănia şi antipatia nu există într-un paradis bazat pe trecerea fiinţelor prin procesul purgatoric. De aceea corespondenţa reciprocă a fiinţelor menţionate devine foarte luminoasă şi însufleţitoare sau generatoare de bucurie. Este imposibil pentru ele să privească ceva în mod întunecat. Prin urmare, aici, în paradisul lor, ele primesc posibilitatea de a trăi senzaţia că toate sunt foarte bune”.
Mulţi ne întrebăm dacă există legătură între fiinţele fizice şi cele spirituale, iar literatura este plină de tot felul de poveşti, ba chiar s-a născut o adevărată credinţă, cea a spiritismului, din dorinţa de a comunica cu fiinţele „de dincolo”. Nu vom insista asupra acestora, ci ne vom continua călătoria noastră în paradisul imaginat ca real, aşa cum îl prezintă filozoful danez în paragraful 54 al cărţii sale. Acest paragraf este întitulat „Contactul normal al corespondenţei dintre fiinţele fizice şi cele spirituale”. Dacă acest contact există cu adevărat, noi doar putem crede sau nu, însă autorul lucrării menţionate spune următoarele: „Referitor la contactul dintre fiinţele spirituale sau cele care au părăsit trupul cu fiinţele din sfera fizică, acest lucru se întâmplă în mod normal în timpul perioadei de somn al fiinţelor fizice. Când fiinţa fizică intră într-un somn profund, ea este, dacă nu total eliberată de organismul său fizic, totuşi atât de mult încât folosirea ei pentru corespondenţă este imposibilă, şi fiinţa care doarme se află din acel moment în sfera spirituală ca fiinţă semispirituală. Aceeaşi fiinţă are acum, în această sferă fizică a sa adormită, dar neadormită în sfera spirituală – o stare diurnconştientă, posibilitatea de a căuta un contact şi o corespondenţă cu acelea dintre rudele, prietenii sau cunoscuţii săi „morţi”, care se află în paradisul la care ea însăşi aparţine în timpul somnului său obişnuit. De asemenea, şi ea însăşi poate fi căutată şi găsită de menţionaţii „morţi”, care există într-o regiune paradisiacă mai înaltă. În acelaşi fel, şi ea însăşi poate căuta rudele şi prietenii „decedaţi”, care se află într-un paradis mai puţin înalt decât al ei propriu. Deci există o posibilitate pentru toţi care sunt legaţi prin simpatie sau iubire să aibă un contact reciproc în sfera spirituală”. Dar pentru că paradisul are legile sale, şi aici există limite şi restricţii, altfel n-ar mai putea exista paradisul, dacă nu s-ar respecta legile şi principiile care-l guvernează: „Dar aici corespondenţa este deci limitată la nişte regiuni în care, precum s-a menţionat anterior, fiinţele nu pot avea conflict sau ceartă între ele. Ele pot coresponda numai în regiuni cu aceeaşi lungime de undă, care sunt paradisiace, aceasta însemnând că sunt dătătoare de bucurie. În sfera fizică, desigur, fiinţele pot discuta în toate domeniile, şi despre cele în care ele nu sunt pregătite ori mai mult sau mai puţin neştiutoare, ca şi în cele în care ele sunt pregătite sau cunoscătoare. Din această cauză, în domeniile menţionate ele au o mare posibilitate de a intra în conflicte, certuri şi războaie. Acest lucru deci este total imposibil în diversele paradisuri, cu excepţia acelora în care războaiele sau climatele mentale întunecate sau ucigaşe sunt vise sau paradisuri. Dar acolo acestea sunt numai situaţii gândite şi deci artificiale, şi nu existente cu adevărat”.
Şi dacă toate acestea, ceea ce visăm, sunt doar vise, atunci de ce nu le ţinem minte? Iată un posibil răspuns, din acelaşi paragraf 54: „Despre faptul că fiinţele fizice în conştiinţa lor diurnă neadormită nu-şi pot aminti eventuala corespondenţă sau interschimb de gânduri cu fiinţe din sfera spirituală în timpul somnului este de vină doar faptul că simţurile memoriei aparţinătoare devin blocate imediat ce fiinţa se trezeşte şi devine total conştientă fizic. Această împrejurare este o necesitate condiţionată de viaţă, pentru ca starea de experienţă spirituală din timpul somnului să nu devină un obstacol important sau jenă pentru conştiinţa diurnă fizică, neadormită sau de fiecare zi a fiinţei şi prin urmare în evoluţia ei de la animal la om. Aceasta se întâmplă din cauză că fiinţa spirituală poate exista numai ca paradisiacă. Dacă amintirile unor sorţi sau vieţi fizice nefericite ale fiinţelor n-ar putea fi stopate de paradisul lor, trăirea paradisiacă n-ar fi posibilă. Şi dacă amintirile experienţelor paradisiace n-ar putea fi stopate de viaţa fizică de fiecare zi, aceasta, cu toate stările sau supărările ei întunecate, ar fi trăită de către fiinţă ca nefericire mai mică sau mai mare în comparaţie cu miracolul stării de bucurie şi fericire a experienţelor paradisiace. Chiar şi cele mai frumoase sorţi fizice ar fi simţite ca şi cutremure mentale îngheţate sau ca un şoc distrugător al oricărei dorinţe de viaţă, care ar putea duce doar la melancolie ucigătoare sau plictisire de viaţă. Aşadar, aici putem înţelege din nou perfecţiunea ordinii vieţii divine şi descoperirea atotcunoaşterii, atotiubirii şi atotputerii lui Dumnezeu”.
Acestea fiind zisele, dragi cititori, acum dumneavoastră puteţi judeca singuri, pe baza propriei experienţe de viaţă şi cunoaşteri, cât din cele prezentate poate fi adevăr şi cât imaginaţie, noi doar ne-am făcut datoria să vi le prezentăm într-o manieră mai instigantă la gândire şi mai puţin plictisitoare decât dacă le-am citi de la cap la coadă fără întrerupere; de fapt, întreruperile reprezintă „pauze de gândire”. Şi cum fiecare are de parcurs un drum spre paradisul său, să lăsăm toate supărările la o parte şi să-l alegem pe cel mai fericit, care să ne aducă bucurie…
Mihai Trifoi
