Sfântu Gheorghe este oraşul copilăriei şi adolescenţei mele. Este locul unde au trăit, au muncit şi şi-au aflat odihna veşnică părinţii: Mihai Baicu (1994) şi Emilia Baicu (2014) şi fratele Vasile Dan Baicu (2006). Au trecut 55 de ani de când am plecat de aici, la facultate. După absolvire, m-am stabilit în Galaţi, dar am revenit, mereu, la Sfântu Gheorghe, cu drag de ai mei şi de acest oraş.
De data aceasta, am (re)venit, pentru prezentul eveniment omagial – o întâlnire de suflet a rudelor şi prietenilor familiei Baicu-Popa la comemorarea unui an de la despărţirea de mama mea Emilia Baicu. Slujba religioasă a avut loc la Capela Bisericii Sfântu Gheorghe şi la morminte, iar masa de pomenire s-a servit la Cantina Colegiului „Mihai Viteazul”.
Comemorarea Emiliei Baicu a fost precedată de un alt moment – o întâlnire cu cartea lui Mihai Baicu. Îi mulţumesc dlui Ioan Lăcătuşu pentru invitaţia pe care ne-a făcut-o la Centrul Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”. Asistăm aici la omagierea tatălui meu Mihai Baicu prezentat, la 21 de ani de la dispariţie, într-o ipostază inedită – cea de autor a două cărţi postume apărute la Galaţi: un volum de poezii intitulat „Un cântec de lebădă” publicat în decembrie 2013 şi un „Letopiseţ de familie, însemnări din vremi apuse” publicat în aprilie 2015.
Aceste două cărţi „s-au născut” din două caiete-manuscris. Ele au fost lansate, pe rând, în satul natal al autorului – Bălăbăneşti, judeţul Galaţi şi în oraşul Galaţi. A sosit momentul Sfântu Gheorghe – cărţile au revenit în oraşul unde ele au fost scrise.
Despre legătura autorului cu poezia şi cu literatura, în general (oarecum neobişnuită la un „Vânător de Munte” – ofiţer de carieră) o specialistă în domeniu, recenzor al cărţilor sale ne transmite următorul mesaj din Galaţi:
„Pentru Mihai Baicu poezia a fost un lucru cât se poate de serios, altfel nu ar fi simţit nevoia să consemneze liric orice moment din viaţa lui şi să-şi aştearnă gândurile pe hârtie, chiar dacă socotea că nu vor avea nici o finalitate. Există oameni care trăiesc într-o continuă stare poetică, o stare de har care nu-i părăseşte niciodată, dar socotesc acest lucru foarte intim şi n-ar suporta să fie ironizaţi pe această temă. Poezia a fost mica lui medalie ascunsă la piept, pe dinăuntru, alături de medaliile şi decoraţiile primite pe criterii profesionale şi morale. Revenind la poezia lui, dacă şi-ar fi exersat condeiul cu asiduitate, poate că astăzi ne-am fi bucurat de o moştenire spirituală uluitoare intrată în patrimoniul cultural românesc”. Cezarina Adamescu (scriitor, publicist, redactor Agero-Stuttgart).
Exemplificăm cu poezia intitulată Omagiu poeziei:
Eram copil, nu mai ţin minte
Cum tainele ţi le-am pătruns.
De câte ori ţi-am scris povestea,
Cuvântul nu mi-a fost de-ajuns.
Te întâlneam în tot cuprinsul:
În valul holdelor de aur,
În rodul toamnelor bogate,
În albul iernilor de faur.
În visul pruncilor din leagăn,
În jocul fetelor pe luncă,
În trudă şi-n sudoarea frunţii
În braţele-avântate-n muncă!
Iar eu, cu visurile mele!
Cine putea să le dezlege?
Dar te-am sădit adânc în mine
Cum mintea mea putea-nţelege.
Mi-ai luminat de-atunci feeric
Copilărescu-mi univers,
Mi te-ai dezvăluit întreagă
Şi mi te-ai dăruit în viers.
Mi-ai fost alături, plâns şi cântec,
Iubire, năzuinţi, destin.
Şi-atunci când calea mi-a fost plină
De flori, de soare sau de spini,
Tot vers am scris! L-am rupt din mine,
L-am scris cu miere sau otravă
Şi l-am numit tot poezie,
De-a fost blestem, ori imn de slavă.
Şi astăzi te mai simt aproape
Când ceţuri stau să mă-mpresoare.
Tu-mi eşti, ce-ai fost întotdeauna
A toate tămăduitoare.
Şi mă simt tânăr, mă simt iarăşi
Copil, ca şi atunci, demult,
. .
Când versul tău, din nou, mă cheamă
Să-l scriu, să-l cânt ori să-l ascult.
Te regăsesc tot mai frumoasă
În primăvara mea târzie!
Te cânt şi-acum, ca-n anii tineri
Nemuritoare Poezie!
(Mihai Baicu din volumul „Un cântec de lebădă”)
În cea de a doua carte, autorul înscrie o filă de istorie a satului românesc şi un letopiseţ al familiei sale din neam de răzeşi – o adevărată zestre pentru urmaşi – copii, nepoţi, strănepoţi, dar şi pentru cititorii care vor să afle despre lumea de acum un veac şi chiar, de mai demult.
Tatăl Mihai Baicu – Patriarhul, Pater familiae – ne învaţă prin cărţile sale că „fiecare familie are o poveste a ei, poate şi o istorie, care nu trebuie uitată”.
Mama Emilia Baicu, la rândul său, profesor şi cetăţean ProUrbe al acestui oraş, plecată la cele veşnice la 20 octombrie 2014, la venerabila vârstă de aproape o sută de ani, ne lasă o scrisoare: un mesaj de foarte departe pentru cei care au cunoscut şi au preţuit familia Baicu; o poveste a acestei familii stabilite în Sf. Gheorghe cu peste 60 de ani în urmă, pe care o redăm în continuare:
„Dragi concetăţeni, Cea mai mare parte a vieţii, cu împliniri familiale şi profesionale, cu satisfacţii şi uneori cu insatisfacţii am trăit-o în Sfântu Gheorghe – oraş care m-a cucerit prin pitorescul său şi prin amabilitatea localnicilor. Dar până să ne stabilim aici, în 1952, am colindat destul de mult ţara. Sunt născută pe pământ ardelean, într-un sătuc aşezat sub o măgură de pe malul drept al Mureşului, lângă Mirăslăul cu istoria sa bogată. Ţin minte că profesorul meu de limba română din Blaj mi-a dat să întocmesc o lucrare referitoare la monumentul-obelisc ridicat în amintirea luptelor lui Mihai Viteazul. Nu uit emoţia cu care, împreună cu tatăl meu m-am documentat la faţa locului. Apoi, ca studentă la filologie la Cluj, mi-am luat diploma de Licenţă sub îndrumarea vestitului Sextil Puşcariu.
După absolvirea facultăţii am fost repartizată ca profesoară de limba şi literatura română în inima Munţilor Apuseni, în Abrud „micul orăşel uitat de lume”, vorba cântecului Ioanei Radu-vestită prin nemuritoarele sale romanţe. La Abrud, l-am cunoscut pe moldoveanul Mihai Baicu – tânăr sublocotenent în Regimentul de Vânători de Munte. Ne-am căsătorit, după ce tatăl meu, preot de ţară din apropiere de Aiud, i-a spus: „Domnule, nu are importanţă că eşti moldovean şi noi-ardeleni, OM să fii! Şi a fost un OM! A plecat cu primul detaşament de schiori pe front în Uniunea Sovietică. A îndurat grozăviile războiului şi geruri năpraznice, a fost rănit şi s-a întors cu înalte distincţii militare.
Copiii noştri – Mihaela Liana şi Vasile Dan – s-au născut în timpul războiului, cu ei mici şi cu munca de profesoară nu mi-a fost nici mie uşor, dar m-am descurcat. Când a venit pacea, ne-am trăit viaţa de familie mereu pe drum, după cum era mutat soţul meu cu garnizoana: la Săcele-Braşov, Predeal, Sighişoara, Oradea etc. Am ajuns la Sf. Gheorghe şi aici am prins rădăcini. Soţul meu era maior deja la Vânători de Munte şi a avut diferite funcţii, una dintre ele – ca director de studii. Şi-a dovedit cultura şi priceperea, având cunoştinţe vaste însuşite ca autodidact în istorie, literatură, tehnologie etc. Ţin minte că odată cineva a pus întrebarea „Cine a scris poezia Limba noastră?” (Limba noastră-i limbă sfântă/ Limba vechilor cazanii/…) la care doar soţul meu a răspuns imediat: Mateevici!
A fost trecut în rezervă cu grad de colonel, la 48 de ani. Fire activă, a continuat să lucreze în diferite funcţii civile – solicitat, apreciat şi cunoscut nu doar de români, ci şi de maghiari, care îl numeau „Baicu bacsi”. La 62 de ani s-a pensionat. În 1991, a fost desemnat de Liga ofiţerilor în rezervă şi retragere să ia cuvântul la ceremonia prilejuită de înălţarea tricolorului pe turnul primăriei oraşului Sf. Gheorghe, în prezenţa Ministrului Apărării. Emoţiile l-au copleşit şi după puţin timp, a suferit un accident vascular, în urma căruia şi-a pierdut aproape complet vederea. La 3 mai 1994, cel care a fost vânător de munte, alpinist şi schior, colonel (r) Mihai Baicu s-a stins din viaţă la vârsta de 81 de ani. A fost înmormântat cu onoruri militare în cimitirul ortodox din Sf. Gheorghe. Eu i-am supravieţuit cu amintirea duioasă că, împreună, am întemeiat o familie, am dus o viaţă armonioasă şi n-am trăit în zadar. (a supravieţuit încă 20 de ani!).
Când privesc în urmă la activitatea de profesoară, parcă mă văd la Şcoala Medie Textilă, unde aveam colegi buni şi elevi sârguincioşi. Îi atrăgeam, în special, prin seratele literare de sâmbătă seara. Elevii interpretau bucuroşi roluri din Caragiale (Goe – Dl. Goe, Ionel – Vizita), din Eminescu (Mircea, Baiazid, Luceafărul). Îmi aduc aminte de Gheorghe Zaharia căruia i-am fost diriginte, cum interpreta el rolul lui Mircea cel Bătrân; de Otilia Ancu, fosta mea elevă cu care râd şi acum de felul cum repetam mereu în clasă : „Nu admit să nu cunoaşteţi ortografia!”
Am predat apoi la şcolile: Generală nr.1, Liceul Miko, Cooperaţie, Profesională Textilă, la clase de limba română şi maghiară. Aplicam cu elevii maghiari o metodă specială pentru a-i antrena în conversaţie românească: întocmeam pe tablă schiţa lecţiei după care, unii elevi formulau întrebări şi alţii răspunsuri; iar eu interveneam doar pentru a le corecta greşelile de fond sau de exprimare. Veneau la astfel de lecţii şi alţi profesori, colegi de catedră. Am fost membru examinator în comisii de admitere la liceu, iar odată chiar în comisia de bacalaureat prezidată de vestitul critic literar Constantin Ciopraga. O elevă dragă „as în gramatică” era Felicia Șerbănescu (Lăcătuşu, azi). Mă întâlnesc uneori cu ea pe stradă sau la mine acasă, stăm de vorbă, îmi oferă flori.
Din 1970, am lucrat la Inspectoratul Şcolar; ca inspector de limba şi literatura română, am ajuns în cele mai îndepărtate colţuri de regiune şi am îndrumat profesori, mai ales tineri şi din zone cu dificultăţi în predarea limbii române. Îmi amintesc de un control cu brigada de inspectori la Şcoala Generală din Tg. Secuiesc. Acolo, istoria era predată de un tânăr profesor de 22 de ani, Vasile Dan Baicu, era fiul meu. Am asistat şi eu la o lecţie de-a lui; aveam emoţii de mamă! Dar ce bucuroasă am fost văzând cât era de frumos, serios şi competent şi cu câtă afecţiune şi interes îl urmăreau elevii!
La 55 de ani, obosită în urma muncii de teren din Inspectoratul Şcolar, m-am pensionat, deşi am fost insistent solicitată să mai rămân în activitate.
M-am dedicat vieţii de familie, dar n-am uitat nici o clipă viaţa profesională: aveam emoţii la fiecare început şi sfârşit de an. Anicuţa Bulat, o doamnă profesoară pensionară îmi oferea, de fiecare dată, în acele zile, un buchet de flori, pentru care îi rămân recunoscătoare.
Într-un septembrie, nu de mult, un fost elev – acum om matur, încărunţit de vreme, m-a întrebat dacă mi-e dor de tot ceea ce am făcut în viaţă?! I-am răspuns, imediat, afirmativ! Cu drag de voi şi de oraşul Sf. Gheorghe. Aprilie 2002. Emilia Baicu”.
Mihaela Liana Popa, născută Baicu
