Note de călătorie în Albania (4)
Drumul până în capitală a decurs normal. Nu-i lung şi te relaxează. Am întâlnit de toate. M-au şocat însă… cazematele! Da, da, nu-i greşeală de tipar. Şi nu erau două-trei acolo. Ci sute. De fapt, zeci de mii la nivelul întregii ţări! Sunt multe, ceva de speriat. Ca ciupercile după potop, nu după orice ploaie.
Auzisem de această mega-ciudăţenie a fostului diktator paranoic, însă nu credeam să fie atât de numeroase. Parcă mă aflam într-un decor de film S.F. Mai văzusem şi altădată bunkere, în Podişul Sinai, în Bosnia-Herţegovina. Însă acolo prezenţa lor avea o noimă. Aici însă? De cin’ se fereau albanezii? Ce inamici urmau să atace sărmana ţărişoară din Balcani? Cum intră toată populaţia în adăposturi?
„Mare mai e grădina unora”, mi-a zis resemnat…
Bunker – vestigiu al unei politici absurde
Fier şi beton irosite cu nemiluita
La un moment dat am oprit, să mă uit de aproape. Abia atunci am realizat cât de solid fuseseră construite cazematele. Fier şi beton cu nemiluita, de parcă erau antiatomice. Chit că prin anii ’70 –’80 când au fost durate ţara gemea de o cruntă sărăcie, Prim-secretarul Partidului Comunist al Muncii din Albania, Enver Hodja, nu a făcut deloc economie la materiale şi braţe de lucru, iar succesorul său, Ramiz Alia, a continuat obsesia nebunească a predecesorului, după decesul său în anul 1985.
Tocmai de aceea, respectivele adăposturi blindate cu greu pot fi dezafectate. Operaţiunile sunt riscante fiindcă se găsesc „plantate” la tot pasul, plus că demolarea presupune costuri uriaşe la scară naţională.
De aceea unii localnici cu idei, şi mai cu seamă rromii (la fel ca la noi) în căutare de fier vechi, bun spre a fi vândut, încearcă empiric să le fisureze, să le crape, cumva. De dărâmat asemenea bunkere este foarte greu şi periculos. Mi s-a spus că se utilizează felurite soluţii artizanale. Cea mai la modă constă în arderea de cauciucuri uzate în interior împreună cu îngrăşăminte chimice, acest inedit amestec producând o deflagarţie groaznică. Pedreţii se şubrezesc şi apoi vin… „termitele”, înarmate cu răngi, târnăcoape, flexuri, bonfeiere. Ore întregi sparg cimentul şi extrag metalul.
O cifră colosală
Conform unor estimări de-a gazdelor, se vehiculează o cifră care mi s-a părut de-a dreptul colosală: există 750.000 de bunkere în toată ţara!!! Dictatorul comunist de tristă factură, Enver Hodja, care a declarat Albania singura ţară atee din lume (?), era obsedat nu doar de forţele divine, ci şi de „invazia duşmanilor imperialişti”. Pentru a le face faţă, liderul comunist albanez s-a împrietenit pe rând cu Stalin, Tito, apoi şi cu Mao, încercând felurite alianţe factice.
Culmea este că imediat după eliberare, Albania a cotit-o viguros spre „duşmanii” din NATO şi UE, uitând instantaneu asemenea idei absurde.
Doamne, şi câţi bani şi efort s-au cheltuit pentru îngroparea trei sferturi în pământ a sute de mii de adăposturi blindate, rămânnd la suprafaţă doar ambrazura prin care să intre aerul. Şi, eventaul, să fie mitraliat ipoteticul inamic.
Numai că asemenea „ciuperci” inexpugnabile din ciment şi oţel creează acum mari probleme albanezilor. Pe lângă faptul că ocupă mult teren, majoritatea se găsesc în zone strategice, aglomerate, la intersecţii, lângă poduri, pe terenurile agricole, în oraşe. Ca atare împiedică pe toată lumea: pe agricultori, crescătorii de animale, dar şi pe edili, urbanişti, care vor să construiască, să schimbe peisajul morbid. Multe bunkere au devenit însă un fel de toalete publice sau spaţii de aruncat gunoiul, dându-le mari bătăi de cap muncitorilor de la salubritate.
Soluţii de tot felul
Se încearcă şi unele soluţii fanteziste spre a le face cât de cât utile. În Tirana am văzut, bunăoară, o asemenea cazemată transformată în… loc de joacă pentru prichindei. De asemenea, am întâlnit un insolit mini-bar underground!
La Durres, chiar pe malul mării, un patron năstruşnic a metamorfozat o cazemată într-un original „Bunker Blue”; un mic complex de agrement foarte căutat de tineri. La început a fost un soi de cârciumioară, frecventată de alcoolici. Având amplasament favorabil şi diversificându-şi serviciile a devenit restaurant. Proprietarul a tot investit, a amenajat în jur şi colibe din trestie, iar acum reprezintă o atracţie exotică a staţiunii, fiind mereu un loc plin de turişti.
Micii întreprinzători încearcă, iată, să se descurce cum pot. Altminteri, ce poţi face cu asemenea monstruozităţi de adăposturi, solide şi inutile? Să le arunci în aer costă o avere şi sunt riscuri mari. Aşa că, deocamdată, în lipsa unor soluţii eficiente dezafectare, rămân pe poziţie ca nişte curiozităţi (sinistre) pentru vizitatorii din străinătate.
„Sfânta celor năpăstuiţi”
Casa şi statuia Maicii Tereza
Nu o dată a fost adus în discuţiile pe care le-am purtat în Albania numele Maicii Tereza, pe care localnicii o venerează. Ca atare, autorităţile au botezat Aeroportul Internaţional din Tirana „Nënë Tereza”, în semn de respect pentru aceea care a fost „Sfânta celor năpăstuiţi”. Curios este că şi românii ar trebui să fie mândri de ea, întrucât celebra Maică Tereza avea în vene şi sânge… românesc! Şocant, nu-i aşa? Din păcate, destul de puţini compatrioţi ştiu lucrul acesta.
Pe numele ei adevărat, Agneza Gongea N. Boiangiu, viitoarea misionară a văzut lumina zilei la Skopje, pe 26 august 1910, în casa părintească de pe “Uliţa Vlahă” (română). Mama ei, Drana, era albaneză, iar tatăl, Nicola, aromân (machedon) de origine. Cuplul a avut în total patru copii. Din nefericire, capul familiei s-a prăpădit pe când micuţa Agneza Gongea (prenumele ei însemnând boboc în limba albaneză) avea doar opt ani, iar mama ei a crescut-o ulterior în religia romano-catolică.
Cu alte cuvinte, Maica Tereza – simbolul activităţii de ajutorare a nevoiaşilor de pretutindeni – a avut în sânge şi ceva din esenţa neamului nostru, fapt prea puţin cunoscut şi mediatizat în România.
Batem monedă pe brandul… Dracula, în loc să ne mândrim cu valori autentice, precum Sfânta care a fost şi încă este divinizată pretutindeni pe Glob.
Laureată a Premiului Nobel pentru Pace
Trecută în lumea celor veşnice la vârsta de 87 de ani, în 5 septembrie 1997, Maica Tereza este omagiată ca o personalitate universală, ce vreme de peste 45 de ani s-a îngrijit de săraci, bolnavi, orfani, muribunzi, conducând și extinzând activitatea Misionarilor Carității. Strălucita sa activitatea umanitară a fost recompensată în anul 1979 cu Premiul Nobel pentru Pace.
Drumurile ei de-a lungul şi de-a latul Planetei au purtat-o şi în România, unde a ajuns prima oară imediat după Revoluţie, când a inaugurat Casa “Misionarele Carităţii” din Bacău, revenind în 1992.
Iată şi alte câteva personalităţi de origine aromână din zilele noastre: actorul Ion Caramitru, precum şi mult mediatizaţii oameni de fotbal, Gică Hagi şi Gigi Becali.
Care e, totuşi, realitatea despre…vulturii albanezi?
Am fost curios să aflu cât e realitatea şi mit în legătură cu… vulturii ce dau denumirea ţării, imaginea lor stilizată găsindu-se pe Stema şi Drapelul naţional albanez. Am admirat cele două însemne şi, într-adevăr pe un fond roşu aprins este gravat vulturul negru bicefal. Imaginea reprezintă un vechi şi cunoscut simbol bizantin, iar pe stemă apare în partea superioară şi coiful Eroului lor national din Evul Mediu, de care a auzit oricine – Skanderbeg.
Chiar dacă unii mai ignoranţi, nu ştiu ce naţionalitate are!
Pe orice localnic am întrebat despre semnificaţia acestor imaginii, mi-a răspuns identic, repetând stereotip o formulă lansată de un slogan oficial: “Este steagul de luptă al lui Skanderbeg”. Aha, ar spune orice musiu, ne referim la personajul istoric ce a dat numele întrecerii masculine privind forţa braţelor, precum şi al unui… coniac vestit!
Drapelul naţional albanez
Opinii la unison
Fireşte, n-am conversat despre subiect mai întâi cu oameni de rând, întâlniţi în împrejurări neprotocolare: la o bere pe terasă, în hotel, pe bancă în parc la umbră. M-a interest să aflu ce cred albanezii obişnuiţi despre vulturii ce au dat denumirea patriei lor?
Răspunsurile nu au variat prea mult. În esenţa s-au referit la numărul mare al minunatelor păsări de pradă odinioară, la forţa şi elegenţa lor. Sunt şi acum private ca un simbol semnificativ.
Însă despre vulturul negru bicefal nu aveau multe informaţii. “Parcă ceva legat tot de Skanderbeg”, mi s-a răspuns.
Cam la fel stau lucrurile şi pe la noi. Pe cine întrebi ce reprezintă Steagul lui Decebal, regele dacilor?, îţi zice una-două: “Un şarpe cu cap de lup, care… şuieră”. Conform legendei.
Puţină investigaţie heraldică
Numai că nu m-am mulţumit doar cu atât. Am vrut să fac ceva “săpături”, subiectul fiind interesant. Ca atare, am apelat la un nene în etate, pe nume Kopi, cu care am stat de vorbă o mulţime de timp la ieşirea din muzeul “lui” din Tirana. Lucra acolo ca ghid de ani de zile, fiind foarte amabil şi oferind explicaţii de te săturai.
“Deformaţia” aceasta provenea de la profesia lui bază (dascăl de limba şi literatura albaneză) la o şcoală cu copii-problemă, cărora trebuie să li se repete de multe ori până să înţeleagă şi să reţină vreo frântură de idee. Vai de capul lor…
El m-a luminat în legătură cu tema care mă frământa. Numai că eu am înţeles din prima. (Va urma)
Horia C. Deliu
