Astăzi, 3 noiembrie, este Ziua Vânătorilor de Munte. Trecând prin veacurile de istorie ale poporului român, se poate spune că, dincolo de legende, lupta pentru apărarea Carpaţilor noştri se pierde în negura vremurilor. Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX au marcat mutaţii spectaculoase în organizarea, înzestrarea şi instruirea armatelor, precum şi în găsirea celor mai eficiente forme şi metode de ducere a luptei pentru obţinerea unor decizii finale favorabile. În cadrul adoptării doctrinelor militare, factorii de decizie din mai multe state europene au ţinut cont şi de spaţiul geografic, ca element determinant în desfăşurarea acţiunilor militare. Necesitatea stabilirii zonelor de contact între beligeranţi pe lanţurile muntoase şi desfăşurarea ulterioară a luptelor şi operaţiilor în astfel de zone a făcut necesară apariţia şi constituirea unor trupe specializare pentru lupta în munţi.
La 1872 – primele trupe alpine europene
În primii lor ani de existenţă, acestor trupe li s-a dat denumirea de „alpine”, după locul unde îşi desfăşurau activitatea – Munţii Alpi – ulterior căpătând şi alte denumiri, ca „vânători de munte”. Începând cu anul 1872, statele din jurul Alpilor şi-au constituit unităţi alpine sau de vânători de munte pe principiul teritorial. Prin urmare, se poate afirma cu deplin temei că relieful muntos a influenţat puternic înfiinţarea trupelor de vânători de munte în armatele unor state europene. Deci, dacă poporul român s-a zămislit şi trăieşte de peste 2000 de ani în spaţiul carpato-danubiano-pontic, în care munţii, dealurile şi podişurile i-au fost leagăn şi pavăză, ar fi fost normal ca armata română să aibă şi ea, dacă nu la începuturile ei, măcar mai târziu, trupe specializate pentru a lupta în munţi. Prin „tratatele” impuse de către Rusia, Turcia şi Austria, s-a instituit un control asupra statului român, acesta fiind obligat să nu depăşească anumite limite în dezvoltarea armatei sale şi să adopte o politică de supunere faţă de cotropitori, pentru a nu deveni un pericol pentru ei.
- Un exemplu – armata germană
Interesele marilor imperii vecine au făcut ca până în anul 1916 românii să nu-şi poată edifica un sistem militar, în care luptătorii munţilor să aibă un loc de cinste. Intrarea României în primul război mondial la 14/27 august 1916 a debutat cu trecerea la ofensivă a armatei române de pe arcul Carpaţilor, între Orşova şi Vatra Dornei. După doi ani de război, desfăşurat inclusiv în zone muntoase, inamicul şi-a dat seama că străpungerea apărării noastre din Carpaţi nu se va putea realiza fără aportul trupelor de munte. În acest scop, în cursul lunii septembrie 1916, Armata a 9-a germană a adus pe frontul român următoarele trupe specializate pentru a lupta în munţi: patru divizii de munte bavareze (8, 10, 11 şi 12); trei brigăzi de munte austro-ungare (2, 8 şi 10) şi Corpul Alpin german (compus din Regimentul Infanterie de Gardă, două regimente de vânători bavarezi şi Batalionul Wurtemberghez de Munte). Acţiunea trupelor de munte ale inamicului, încă din prima fază a ofensivei sale în Carpaţi, a demonstrat, fără putinţă de tăgadă, capacitatea acestor trupe de a răsturna poziţii de apărare redutabile şi a îndeplini misiuni de mare complexitate în zona muntoasă. În acelaşi timp, a demonstrat lipsa de experienţă a comandamentelor şi trupelor române de a desfăşura acţiuni de luptă decisive în zona muntoasă, succesele iniţial obţinute fiind trecătoare şi soldate cu mari pierderi omeneşti. Toate acestea au trezit, ce-i drept, cam târziu, interesul factorilor de decizie români pentru trupele de munte. În faţa evidenţelor s-a decis, în plin război şi într-o situaţie operativ-strategică precară, înfiinţarea trupelor de vânători de munte din armata română.
30 septembrie 1916. Şcoala Militară de Schiori
Astfel, în baza Ordinului nr. 1908 al Marelui Cartier General român, la 30 septembrie 1916 a luat fiinţă Şcoala Militară de Schiori – Bucureşti (Ş.M.S.B.), cu un efectiv de 2.000 de oameni, sub comanda căpitanului Virgil Bădulescu din Regimentul 80 Infanterie.
26 octombrie 1916. Ş.M.S.B. se transformă în Vânători de Munte
Pe baza propunerilor făcute de căpitanul Virgil Bădulescu Marelui Cartier General român şi Alteţei Sale Principele Carol al II-lea, care se interesa îndeaproape de funcţionarea acestei şcoli, la 26 octombrie 1916 s-a hotărât transformarea Şcolii Militare de Schiori Bucureşti într-un corp permanent numit „Vânători de Munte”, asemănător corpurilor de acelaşi fel din armatele străine. Intenţia Marelui Cartier General român era ca acest corp să se înfiinţeze imediat din rândul oamenilor vechi, luaţi de la toate regimentele, şi care, urmând o scurtă perioadă de instrucţie, patrulare, legătura şi mersul pe schiuri, să poată intra în luptă cât mai urgent. Din cauza evenimentelor critice de pe front, nu a fost posibilă adunarea într-un timp atât de scurt a oamenilor şi materialelor necesare, fapt pentru care s-a renunţat la ideea participării Corpului de Munte la campania din iarna anului 1916/1917.
3 noiembrie 1916. Corpul Vânătorilor de Munte
Având în vedere această situaţie, pe baza referatului Marelui Cartier General român, înregistrat sub nr. 10137 din 3 noiembrie 1916, prin Înalt Decret a luat fiinţă Corpul Vânătorilor de Munte, sub comanda căpitanului Virgil Bădulescu. Corpul Vânătorilor de Munte a fost organizat pe trei batalioane, fiecare batalion având trei companii a câte trei plutoane. Marele Cartier General a hotărât ca oamenii necesari constituirii acestui corp să fie vărsaţi de Regimentele 1-80 Infanterie, 1-10 Vânători, 1-10 Călăraşi, 1-11 Roşiori, Corpul Grănicerilor şi Divizionul de Tren. În baza ordinului Marelui Cartier General, Corpul Vânătorilor de Munte a primit următorii oameni: de la fiecare regiment de infanterie câte un sergent, 2 caporali şi 16 soldaţi; de la fiecare regiment de vânători câte un sergent, un caporal şi 13 soldaţi; de la fiecare regiment de călăraşi câte un sergent, 2 caporali şi 7 soldaţi; de la fiecare regiment de roşiori câte un plutonier, un sergent, 2 caporali şi 7 soldaţi; de la Corpul Grănicerilor un caporal şi 24 soldaţi şi de la Divizionul de tren 2 sergenţi, 3 caporali şi 34 soldaţi.
. . 13 noiembrie 1916. Pionierii vânătorilor de munte
Căpitanul Coravu Ion, ajutorul comandantului Corpului de Munte, a repartizat la 13 noiembrie 1916 oamenii sosiţi de la fiecare regiment pe batalioane şi companii. Sediul Corpului a fost stabilit la Vălenii de Munte. Primii ofiţeri cu funcţii de răspundere în structura Corpului Vânătorilor de Munte au fost: căpitan Virgil Bădulescu – comandantul Corpului şi al Batalionului 1; administrator, sublocotenent Păun Dumitru – contabil în bani; administrator, sublocotenent Urlăţeanu Ion – contabil în materii; sublocotenent Foldsteln Martin – medic Batalionul 1; locotenent Palangescu Emil – comandant Companie 1; locotenent Săulescu Teodor – comandant Companie 2; locotenent Pantazi Constantin – comandant Companie 3; locotenent Vrânceanu Dumitru – comandant Batalion 2; sublocotenent Popescu Constantin – medic Batalion 2; sublocotenent Băiculescu Nicolae – comandant Companie 4; locotenent Radu Teodor – comandant Companie 5; sublocotenent Ignat Virgil – comandant Companie 6; căpitan Coravu Ion – ajutorul comandantului Corpului şi comandant al Batalionului 3; sublocotenent Stănescu Vasile – medic Batalionul 3; sublocotenent Elefterescu Gheorghe – comandant Companie 7; sublocotenent Lascarov Vasile – comandant Companie 8; sublocotenent Eremia Horaţiu – comandant Companie 9.
20 noiembrie 1916. Alarmă în cazarmă
Oficializarea trupelor de Vânători de Munte a însemnat împlinirea visului multor cadre din armata română care au pledat cu insistenţă, ani la rând, pentru înfiinţarea lor.
După străpungerea apărării noastre de către trupele Armatei 9 germane, la 29 octombrie/11 noiembrie 1916 (la 18 martie 1919 s-a hotărât adoptarea Calendarului gregorian prin care ziua de 1 aprilie devenea 14 aprilie 1919), în Defileul Jiului, abia constituiţi ca unitate operativă, vânătorii de munte au părăsit în grabă la 20 noiembrie 1916 cazărmile de la Cotroceni, ajungând după o lună de marşuri efectuate pe jos, la Târgu Neamţ.
27 decembrie 1916. Batalionul VM
Printr-un ordin al Marelui Cartier General român, Corpul Vânătorilor de Munte s-a transformat la 27 decembrie 1916/7 ianuarie 1917, în Batalion de Vânători de Munte. Acesta a fost organizat pe 8 companii, cu un efectiv de 4000 de luptători.
- Reorganizare
În perioada ianuarie-iunie 1917, asemenea întregii armate române şi acest batalion a fost supus reorganizării, reînzestrării şi instruirii intensive.
30 august 1917. Regina Maria – alături de vânători
Participarea vânătorilor de munte la epopeea „triunghiului de foc” Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz conferă acestor trupe aura de a-şi fi început drumul în oastea ţării, prin nemuritoare fapte de vitejie. Un semn al preţuirii faptelor de arme ale vânătorilor de munte l-a constituit întâlnirea reprezentanţilor acestora (câte 26 de companie, sub comanda căpitanului Săulescu Teodor, comandantul Companiei 1 Mitraliere), la 20 august/2 septembrie 1917, cu Regina Maria. Întâlnirea a avut loc pe dealul Straja, prilej cu care Regina a adresat cuvinte de mulţumire din partea Casei Regale luptătorilor de la Oituz. De asemenea, la 30 august/ 12 septembrie 1917, căpitanul Virgil Bădulescu, primul comandant al batalionului de vânători de munte, a fost decorat cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa a III-a.
30 octombrie 1917. A.S.R. Carol al II-lea – capul regimentului V.M.
Pe baza Înaltului Ordin de Zi nr. 43 din 30 octombrie/ 12 noiembrie 1917, Regele Ferdinand a ordonat transformarea batalionului de vânători de munte în regiment şi numirea principelui moştenitor Carol (viitorul rege) „Cap al acestui brav regiment”.
14 martie 1918. Înalt ordin militar
Pentru faptele de eroism săvârşite pe frontul din Moldova, în ziua de 14/27 martie 1918 drapelul de luptă al Regimentului de Vânători de Munte a fost decorat cu ordinul Militar „Mihai Viteazul” clasa a III-a.
Cinste lor! Cinste lor! Vânătorilor!
După primul război mondial, ţările cu tradiţie în utilizarea vânătorilor de munte şi-au organizat, redotat şi sporit aceste trupe, făcându-le apte pentru îndeplinirea unor misiuni complexe şi de durată. Rezultate spectaculoase în acest sens au obţinut Germania, Italia, Franţa urmate de Suedia, Finlanda şi Spania. Într-o scurtă dar încărcată istorie, ce se cuprinde într-o perioadă de trei ani, vânătorii de munte din armata română şi-au câştigat dragostea şi preţuirea poporului nostru, păşind în rândul ostaşilor ca adevăraţi luptători. Aşadar, născuţi în vreme de război, vânătorii de munte au adus în ziua zămislirii lor – 3 noiembrie 1916 – un plus de tărie în corpul oştirii române, o rază de speranţă şi încredere în forţa ei de a fi pentru totdeauna pavăză hotarelor străbune şi a destinelor poporului român.
Cred că sunt în asentimentul tuturor care cunosc istoria noastră militară când spun că printre cele mai bune trupe de care a beneficiat România în ultimul secol sunt vânătorii de munte. Armă creată în toamna lui 1916, în decursul retragerii în Moldova, doar la câteva luni se acoperea de glorie la Oituz. Apoi, campania din 1919 împotriva Ungariei. Convinși de eficiența vânătorilor de munte, antrenați pentru lupta în mediul montan, în 1940 erau gata patru brigăzi de munte, care vor intra în 1941 în luptă și vor fi transformate în divizii în aprilie 1942. Au luptat din greu între 1941 și 1945, apoi sovieticii cotropitori le-au desființat, de frică, la fel cum au făcut și cu unitațile de blindate. Unitățile de vânători de munte au fost reînființate în anii 60 și au continuat să rămână trupe de elită ale României, lucru dovedit și în teatrele de operațiuni, inclusiv în Afghanistan.
Dar perioada de glorie a vânătorilor de munte români a fost, fără îndoială, al doilea război mondial. Au fost prezenți în majoritatea operațiunilor armatei române, atât în Est, cât și în Vest, au mărșăluit mii de kilometri în condiții inumane, atât în atac cât și în retragere, prin arșiță și ger, prin stepă și munți înzăpeziți, au luptat în inferioritate numerică, au dus lipsuri de orice, armament greu, muniții, hrană și apă, s-au luptat împotriva tancurilor și aviației și au învins atunci când nimeni nu credea că ar avea vreo șansă de supraviețuire. Tăcuți, modești, au dus greul războiului și și-au făcut datoria față de țară, apoi au intrat în anonimat. Camarazii lor și-au lăsat oasele împrăștiate pe mii de kilometri, de la Cernăuți, Moghilev, Malaia Bielojorka, Crimeea, Caucaz, până în munții Tatra. Au avut și comandanți extraordinari, ca și generalii Avramescu, Mociulschi, Dumitrache sau Bălan. Și au fost printre cele mai bune trupe din al doilea război mondial, lucru care ar trebui să ne umple de mândrie, dacă l-am cunoaște și l-am recunoaște.
Prin prezența lor în Covasna și Harghita, vânătorii de munte continuă să reprezinte și astăzi un simbol al continuității și stabilității statului român unitar în regiuni nu tocmai prietenoase. Parte dintre vânătorii de munte au rămas și după pensionare în zonă. În 2011, în urma unei schimbări nedemocratice a legislației de pensionare a militarilor, statul român a lovit în întreaga armată la fel ca în anii de după 1945 și în mod implicit și în vânătorii de munte stabiliți în regiune și care s-au văzut răsplătiți după sacrificiul de o viață, cu pensii înjumătățite cu care trebuiau să supraviețuiască!
Ce-ar mai fi de spus în puține cuvinte? Poate doar faptul că vânătorii de munte sunt primii militari români care au purtat vreodată „basca strâmbă” (bereta). Ulterior tot aceștia au fost primii militari români cărora li s-a acordat recunoașterea de a purta „berete verzi”, accesoriu și însemn binecunoscut ca fiind purtat doar de trupele de elită din orice armată a lumii. (Acest drept a mai fost acordat în anul 2006 și luptătorilor din Brigada 6 Operații Speciale). În misiunile îndeplinite în teatrele de operații, vânătorii de munte români au îndeplinit cu succes și de la egal la egal, misiuni de luptă în aceleași contingente cu faimoșii luptători alpini nepalezi „Gurkhas”!
Cu ocazia Zilei Vânătorilor de Munte, aducem în primul rând un omagiu tuturor celor care au servit în această armă și care acum nu mai sunt printre noi!
În același timp, adresăm un călduros „LA MULȚI ANI!” tuturor militarilor activi, în rezervă și în retragere care poartă sau au purtat însemnul Florii de Colț, precum și familiilor acestora!
Preşedinte A.N.C.M.R.R. „Gl. Grigore Bălan” – filiala Covasna
Col. (rtr) Ioachim GRIGORESCU
Prim-vicepreşedinte A.N.C.M.R.R. „Gl. Grigore Bălan” – filiala Covasna
Mr. (rz) Robert-Tiberiu RUSZNÁK
