– Dragă domnule Gheorghe Tatu, mai bine zis, Puiule – cum te alintăm noi, amici tăi vechi – interviul acesta s-a realizat mai greu decât scrierea… „Iliadei”. A fost o adevărată odisee întinsă pe mai multe luni, incluzând aici şi găsire de poze şi alte amănunte…
– Cam aşa este, păstrând proporţiile, întrucât sunt izolat, undeva, la ţară, la poalele Munţilor Făgăraş, în zona satului meu natal, fără posibilităţi moderne de comunicare.
– O.K., este doar „încălzirea” şugubeaţă a dialogului, fiindcă ştiu că prizezi umorul. Aşadar, spune-mi pentru început ce face în ziua de azi un ex-prefect? Sună cam nepoliticos „fost”, însă mulţi covăsneni te-au cunoscut în onoranta postura de „şef al judeţului”…
– Ce face în ziua de azi un fost prefect? Hmmm. Depinde de la caz la caz. În situaţia mea, aş zice că bine. Mă aflu la Avrig, în judeţul Sibiu, aproape de localitatea natală, aştepând Sărbătorile de Iarnă în tihnă şi multă linişte, departe de agitaţia marilor uraşe. Eu fiind o fire optimistă, mă gândesc acum mai mult la anii ce vor veni, nu la trecut. Am o vârstă (72 de ani), cine ştie câţi ani vor mai fi? Ca atare, proiectele mele sunt mai restrânse, ţinând cont de etate, de starea de sănătate, pacea zilei şi a Pământului, relaţia amicală cu semenii, pe de o parte. Pe de alta, datorită întrebărilor tale, uite, apelez la arhiva bogată a aducerilor aminte, în care un loc important ocupă frumoasa perioadă petrecută în judeţul Covasna. Au fost nişte ani marcaţi de tinereţe, de frământări, prietenii trainice, de caracterul special al oamenilor acelor locuri.
Postura de „şef al judeţului”, cum spui tu, m-a onorat profund. Însă am încercat să o abordez firesc, responsabil, cum îmi place să fiu, apreciindu-i dimensiunile şi responsabilitatea cât mai aproape de dimensiunile reale.
– Cât timp ai ocupat această importantă funcţie publică? Unii cititori tineri chiar nu ştiu, iar cei mai în etate poate au uitat.
– Timpul responsabilităţii aceleia s-a întins pe patru ani, între 1997 şi 2001.
– A fost o perioadă grea? Cu ce probleme majore te-ai confruntat?
– Da, pot spune că a reprezentat un interval cu dificultăţi majore, inerente tranziţiei, schimbării de sistem. Mereu s-au ivit confruntări legate de vechile şi noile mentalităţi, răbufniri de orgolii, contre, diferende politice şi aşa mai departe. Din păcate, au reprezentat nişte episoade păguboase,cronofage, inutile. Dar nu vreau să insist asupra lor, nişte chestiuni colaterale, devenite … istorie.
– Mi s-a părut interesant faptul la vremea respectivă, că atât concetăţenii români, cât şi cei maghiari au avut o părere bună despre „guvernarea” ta. Ai o explicaţie?
– Este o confirmare a crezului meu, a modului de a înţelege lucrurile şi a mă comporta. Am înţeles să respect în litera şi spiritul ei importanta demnitate de stat pe care o aveam, iar în viaţa obişnuită de toate zilele am arătat respectul sacru pe care l-am nutrit faţă de semeni, indiferent de etnie, religie sau crezul lor politic.
– Ce eşti de profesie ?
– Medic veterinar.
– Cum ai ajuns în politica mare? Cine te-a convins să faci acest pas?
– În politică am ajuns din convingeri strict personale, din dorinţa de implicare utilă în treburile Cetăţii într-o vreme agitată, cu arderi intense şi frământări bulversante.
– Ai regretat vreodată?
– Nu, n-am regretat. Pentru că am considerat că schimbarea importantă prin care trecea societatea noastră impunea luarea unei atitudini ferme, neechivoce. Dacă erai un om căruia îţi păsa ce se petrecea în jurul tău, nu puteai să stai de-o parte nepăsător şi să priveşti, fără să te implici. Nu neapărat în scop personal, ci pentru mai binele comunităţii. O societate care avea şi atunci nevoie de schimbare, de lideri dinamici. Şi nu de gâlcevitori şi pândari de greşeli, ce doar stau pe margine şi cârcotesc.
– Cum ţi se pare situaţia politico-economico-socială din România zilelor noastre?
– I-aş zice… complexă.
– Ai ales o formulă diplomatică, elegantă…
– Să zicem. Constatăm că este o stare de lucruri regretabil de contorsionată, convulsivă chiar, şi nedefinită ca ţintă.
– Ce ar trebui făcut ca să trăim mai bine?
– Bună întrebare. Într-adevăr, poporul nostru ar merita şi ar putea să o ducă mai bine. Pentru aceasta ar fi nevoie însă de existenţa unei clase politice structurate pe o gândire pragmatică, pe angajare şi înfrângere a egoismului de partid. Nu doresc să dau sfaturi. Consider, totuşi, că ar fi mai bine dacă cei aleşi să ne conducă ar încerca să realizeze ceva util pentru Ţară şi Neam, decât să se cantoneze într-o permanentă obsesie spre dezbinare. Ne-am săturat de certuri, dezbateri sterile, ridicări de ton, ironii deplasate. „Qui prodest?”
Liderii ar face bine să îşi conjuge eforturile pentru propăşirea social-economică a României, să încerce realizarea unei unităţi naţionale în diversitate, dar care să nu ştirbească identitatea doctrinară a partidelor. Ci să încerce coagularea capacităţii de acţiune pentru progres a poporului. Ştiu, nu-i deloc simplu. Însă abia atunci cunoscuta sintagma „Să trăiţi bine!” ar putea primi dimensiunile realităţii…
– Ai rămas acelaşi filosof, pe care l-am admirat întotdeauna pentru eleganţa discursului public. Dar să trec la o chestiune concretă, care a reprezentat cu puţină vreme în urmă (atunci când am început interviul) o întreagă nebunie naţională. Mă refer la situaţia câinilor comunitari şi a dramei copilului Ionuţ – sfâşiat de o haită de maidanezi într-un parc din Bucureşti. Dincolo de factologie, te întreb ca specialist: ce ar trebui întreprins spre a se rezolva civilizat, europeneşte problema?
– Isteria legată de acel episod tragic a constituit, în perioada aceea, o găselniţă diversionistă care avea menirea să distragă atenţia populaţiei de la alte aspecte ale bătăliei Putere-Opoziţie. De ani buni se tot pune pe tapet rezolvarea situaţiei acestea. Care pare fără ieşire. În fond, este o chestiune nu foarte complicată. Soluţia se află la îndemâna administraţiilor locale. Desigur, dacă ar exista dorinţă reală de implicare şi acţiune.
În primul rând, trebuie întrerupt procesul de procreere a câinilor vagabonzi. Apoi preluarea lor să constituie un drum cu un singur sens. Adică animalele capturate de pe străzi să fie duse în adăposturile special create şi să nu mai fie… eliberate la scurtă vreme, la voia întâmplării. Şi nu în ultimul rând, cu toată dragostea ce o nutrim pentru aceste fiinţe necuvântătoare, acolo unde este vorba de exemplare senile, tarate, suferinde – etutanasierea poate fi luată în considerare ca o măsură extremă.
– Bun, ne-am lămurit. Să trecem acum la un alt capitol al discuţiei noastre: creionează-ne, te rog, personalitatea ta. Unde te-ai născut? Studii?
– Îmi este destul de dificil să vorbesc despre mine. Aparţin unei generaţii obişnuite nu cu CV-ul, ci cu scrierea …autobiografíei, aşa cum ni se cerea frecvent la „cadre”. Uite, acum pe nepusă masă vrei să ştii total, de aceea parcă simt o uşoară stinghereală. Însă pentru că te-ai gândit cu prietenie la mine, fie, mă confesez.
M-am născut pe 11 martie 1941 într-o cunoscută aşezare de munte de la poalele Făgăraşilor, Sebeşul de Sus, sat vestit pentru „boştinarii” săi.
– Parcă am auzit odinioară ceva despre această îndeletnicire aparte.
– „Boştinarii” erau achizitori de faguri ce se deplasau prin ţară, venind şi în zona Covana- Harghita. După ce adunau fagurii, îi topeau în nişte teascuri şi extrăgeau mult-căutata ceară de albine. Sebeşul de Sus mi s-a părut mereu a fi nu doar „Un (minunat) picior de plai”, dar şi o „Gură de Rai”.
Numai că, odată cu venirea comuniştilor la putere, mulţi localnici (oameni simpli, de ispravă, dar cu puternice sentimente patriotice şi convingeri politice tradiţionale) aveau să cunoască prigoana, drama unor masive detenţii pe motive ideologice. Inclusiv tatăl meu, care fiind preot ortodox a avut multe de suferit, fiind deţinut politic timp de zece ani !!!
– Pare ceva incredibil în ziua de azi…
– În acel sat pitoresc mi-am început clasele primare, după care tata văzând vremurile tulburi pe care le parcurgeam, mi-a impus un itinerar educaţional de circumstanţă: cu etape de studiu în alte localităţi, la Avrig, apoi la un liceu în Sighişoara. După care am urmat doi ani la Facultatea de Filosofie în Cluj, unde îmi dorisem mult să ajung. Numai că în mod brutal şi arbitrar, cu mare părere de rău, am fost nevoit să o părăsesc din aceeaşi vendetă politică a autorităţilor comuniste. În cele din urmă am ajuns la Facultatea de Medicină Veterinară din Timişoara. Pe care am şi absolvit-o în anul 1967 şi care mi-a plăcut foarte mult.
– Ce destin plin de meandre…
– Nu m-am dat bătut. Eram tânăr şi beneficiind o structură psihică pozitivă, am reuşit întotdeauna să iau doar partea bună a lucrurilor.
– S-o spunem cinstit, pe vremea aceea se făcea, totuşi, carte serioasă. Deşi mulţi hulesc azi anii aceia, atunci Bacalaureatul însemna cu adevărat un examen; nu prilej de băşcălie şi hoţie, ca acum. Nu mai vorbesc de Admiterea în învăţământul superior…
– Că veni vorba de şcoală, fără îndoială, calitatea procesului educativ era atunci superioară. Exista rigoare, disciplină, implicare. Şi mai cred că tinerii conştientizau de timpuriu faptul că pentru a-şi creea un drum în viaţă, trebuiau să studieze serios.
Despre intrarea la facultate, ce să mai vorbim? Era o probă de foc, trecerea printre „furcile caudine”. Admiterea te putea trimite fie în rândul studenţilor şi ulterior aveai şansa unei deveniri promiţătoare, sau ajungeai în rândul …soldaţilor. Fiindcă dacă ratai intrarea la facultate, automat erai încorporat în Armată,după terminarea liceului. Pierdeai contactul cu cartea, te angajai ca muncitor necalificat ori vreun conţopist, iar dacă nu aveai ambiţie, rămâneai într-un anonimat profesional cenuşiu, lipsit de orizont. Nimeni însă nu concepea frauda la examen, pila sau plagiatul!
– Unde ai fost repartizat? Când şi cum ai ajuns la Sf. Gheorghe?
– După absolvirea facultăţii am ajuns prin repartiţie în fosta Regiune Braşov. Am ales Circumscripţia veterinară Brateş, unde am activat timp de şase ani. Ulterior am fost transferat la Sf. Gheorghe. Devenită între timp capitală de judeţ după Reorganizarea Adminstrativ-Teritorială din anul 1968, mica urbe de pe malul Oltului (destul de amorţită până atunci) a început să se trezească brusc la viaţă. Potrivit noul său statut, oraşul Sf. Gheorghe a dobândit alte dimensiuni urbane: au apărut instituţii reprezentative ale statului, şcolii, teatru, publicaţii locale. Era deja altceva. Apoi urbea a căpătat un statut şi mai onorant, acela de municipiu.
– Pe unde ai mai activat ? Ce funcţii ai deţinut?
– După Brateş am ajuns la Direcţia Generală Agricolă Covasna, fiind promovat şef birou, lucrând între 1973 şi 1980. Apoi am condus până în 1985 Oficiul de Reproducţie şi Selecţie a Animalelor. A urmat Întreprinderea „Avicola” Covasna, ca director, iar după Revoluţie am fost ales „vice” la Primăria municipiului Sfântu Gheorghe. Încununarea activităţii politico-sociale s-a produs între anii 1997 şi 2001, când am avut cinstea să deţin onoranta şi dificila funcţie de prefect al judeţului Covasna.
Ca atare, am avut şansa să vin în contact direct cu oamenii de toate categoriile, cu necazurile, aspiraţiile şi bucuriile lor.
– Se muncea mult, erau exigenţe mari, multă ordine şi dicplină?
– Într-adevăr, trăgeam toată ziua, făceam teren, participam la felurite activităţi, era şi destulă birocraţie, numeroase şedinţe, adunări. Dar existau şi satisfacţii. Dacă erai capabil, s-o spunem cinstit, puteai să arăţi ce poţi.
– Au fost şi perioade de cumpănă? Te-a bătut vreodată gândul să renunţi?
– Să renunţ? Nu m-am gândit niciodată la aşa ceva. Deşi visul meu fusese în tinereţe să urmez filosofía, la care a trebuit să renunţ din motive politice, după cum spuneam mai înainte, am absolvit facultatea de medicină-veterinară şi s-au deschis noi orizonturi, oportunităţi în carieră. Printre studenţi, colegii mei, am găsit multă căldură umană, am învăţat pe băncile facultării împreună lucruri pragmatice, utile în viaţă, având apoi la locurile mele de muncă satisfacţii profesionale nebănuite.
În anii care au urmat m-a preocupat perfecţionarea pregătirii mele profesionale. Mi-a plăcut mereu să studiez, să învăţ. Ca atare am urmat mai multe cursuri postuniversitare.
– Ca de pildă…
– De Comerţ exterior şi strategie economică internaţională (în 1975); de Administraţie publică, organizat de către o Universitate din Paris ( în 1991); de Management în economia de piaţă (1994); de Reproducţie şi biotehnologii la animale domestice (1995).
– Ai obţinut cam tot pe atunci şi titlul de medic primar veterinar, dacă nu mă înşel?
– Da, în 1995, iar în anul 1998 am urmat un stagiu de pregătire la „Scuola Superiore dell’Administrazione dell’Intern” din Roma.
– Ca să îmbrăţişezi meseria de medic veterinar e nevoie de o chemare aparte?
– N-aş spune. În fond, fiecare om poate aspira la orice profesiune doreşte, cu condiţia să se pregătească temenic, să se dedice studiului. Pe urmă va vedea dacă are şi un dram de har în respectiva profesie, acolo, măcar un…„sâmbure” de chemare. Abordarea ar trebui să fie vocaţională, la modul ideal, nu doar din interese pecuniare, ca acum.
– După Revoluţie ce traseu socio-politic ai avut?
– M-am implicat activ în viaţa publică, civică şi în aspectele legate de administraţia locală. Am început să fac politică, realizând că a sosit momentul unor mari schimbări în viitorul României. Aşa am devenit mai întâi membru al Frontului Salvării Naţionale, iar apoi al Partidului Democrat, ajungând chiar în Colegiul Director.
– Ai intrat şi în focul bătăliei electorale pentru Parlament, îmi amintesc perfect, în calitate de ziarist participând la multe acţiuni…
– Am candidat din partea FSN pentru Senat în 1990, iar pentru Camera Deputaţilor de două ori, în anii 1992 şi 1996, ca membru al Partidului Democrat. Am devenit în schimb consilier municipal şi consilier judeţean.
– Te poţi lăuda pe bună dreptate că ai pus „piatra de temelie” alături de alţi oameni de bine, la apariţia şi consolidarea unor organizaţii civice, azi fiind de notorietate. Ca atare, în anul 2009 ai primit titlul de Cetăţean de Onoare al comunităţii româneşti din Sfântu Gheorghe.
– Nu prea îmi place să mă laud, însă figurez ca membru fondator al Ligii Cultural-Creştine „Andrei Şaguna”, al Fundaţiei „Mihai Viteazul”, dobândind statutul de vicepreşedinte. Am contribuit la apariţia şi a altor organisme, precum Fundaţia Naţională de Călătorii şi Expediţii Ştiinţifice, Fundaţia „Pro Giorgio-Sancto”, toate din Sfântu Gheorghe. Am fost şi preşedintele Despărţământului Covasna-Harghita al ASTREI.
– Ai cochetat o vreme şi cu profesoratul în învăţământul superior, corect?
– Corect. Între anii 2002-2006 am fost cadru didactic-asociat la Colegiul Universitar Sf. Gheorghe din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, fiind titularul cursului de „Management al schimbării”.
– Eu zic că e…suficient ce am aflat, potretul tău profesional, politic, cetăţenesc fiind acum bine conturat. Dar despre familia ta ce ar trebui să ştim?
– Consider că persoana mea nu ar fi putut exista ruptă de familie. Am clădit-o pas cu pas împreună cu soţia, Maria (şi ea medic veterinar) prin dragoste, afecţiune reciprocă, prietenie adevărată, încredere unul faţă de celălalt.Apoi au venit cei doi copii ai noştri, Dragoş şi Roxana, azi oameni în toată firea, realizaţi şi ei. Aceste lucruri m-au ajutat enorm, fiindcă am avut acasă pe cine să mă bazez. Viaţa, cu toate încercările ei, a validat acest edificiu sfânt, care este Familia.
„Copiii” au terminat facultăţi şi-au luat masterate, croindu-şi propriile itinerarii în viaţă: Dragoş – la Sf. Gheorghe, iar Roxana se află departe de noi, pe malul Atlanticului, la New York. Destine şi destine…
– Nu ştiu dacă să abordez sau nu un subiect mai delicat, chiar…dureros (la modul propriu!) pentru tine…
– Te referi la accidentul acela cumplit de maşină?
– Exact. În perioada când erai prefect ai fost victima unui groaznic eveniment de circulaţie. Nu din vina ta, nu tu conduceai. Vroiai să faci o faptă bună (mergeai la Bucureşti pentru a asista la susţinerea Tezei de doctorat a unui coleg) şi autoturismul în care te aflai a fost lovit violent de un vehicul condus de un imprudent. Mi-ai spus ulterior, că impactul a fost atât de puternic, producându-ţi fracturi deschise, atât de severe, încât prin maşină se împrăştiaseră câteva… oscioare. Doamne, de necrezut. Cum te simţi acum?
– Anumite sechele au rămas, nu se putea altfel. Am suferit cumplit. Accidentul de care pomeneşti ne-a adus pe mine şi pe soţie într-un adevărat prag existenţial. Acele momente de cumpănă mi-au oferit prilejul unui examen cu propria-mi existenţă. Dar şi cu cei din jur. În mod paradoxal pentru cineva care a trăit o asemenea dramă, câţiva inşi ( mai puţini decât degetele de la o mână) au umărit evenimentul cu o…bucurie nedisimulată!!! Alţii, majoritatea semenilor, şi-au manifestat sincer îngrijorarea, compasiunea, sărind în ajutor şi oferindu-se să doneze sânge. Au venit atât de mulţi voluntari încât au luat prin surprindere personalul Spitalului Floreasca din Bucureşti, unde am fost transportat de urgenţă. Nici acum nu găsesc cuvinte să le mulţumesc, să-mi exprim recunoştinţa faţă de gestul lor umanitar, altruist. Iată esenţa umană a locuitorilor judeţului Covasna, lăsând la o parte etnia, religia, politica. Sunt OAMENI – cuvânt scris cu majuscule.
– Ce ai preţuit şi încă preţuieşti la oameni ?
– Apreciez dăruirea lor necondiţionată.
– Şi ce îţi repugnă?
– Mai multe: laşitatea, hoţia, gâlceava din te miri ce motiv. Dar şi ura, ca şi sminteala politică, adică tot ce ne trage înapoi de la înălţătorul moment din Decembrie 1989.
– Care este motto-ul tău preferat?
– „Dintre toate fiinţele, cea mai necesară omului este chiar…omul!”
– Ca de obicei, în finalul rog interlocutorul să adreseze un gând cititorilor ziarului „Mesagerul de Covasna”.
– Atât pentru cititori, dar şi pentru toţi locuitorii judeţului Covasna ţin să exprim şi pe această cale sentimentele mele de nemărginită preţuire şi dragoste.
– În numele lor îţi mulţumesc şi îţi doresc o iarnă liniştită la Avrig, vegheat de falnicii Carpaţi, unde te-ai „refugiat” departe de lumea dezlănţuită.
– Cum Sărbătorile de Iarnă vor bate în curând la uşă, vă doresc să aveţi parte de zile frumoase, cu bucurii, daruri, sănătate şi La Mulţi Ani! Iar de 1 Decembrie – Ziua Naţională, transmit tuturor dragilor mei covăsneni, cele mai cordiale salutări!
Horia C. Deliu
