O civilizaţie înaltă a unei naţiuni se reflectă în modul cum îşi păstrează pentru eternitate memoria, respectiv Arhivele. Dacă memoria – această comoară de nepreţuit – este marginalizată, trecută pe un plan secundar, este cert că acea naţiune este departe de maturitate şi de civilizaţie. Şi naţiunea română, reunită în graniţele ei fireşti la 1 Decembrie 1918, a pornit cu dreptul pe calea civilizaţiei şi în privinţa grijii faţă de Arhive, pentru că atunci s-a petrecut acel miracol al apariţiei unei generaţii de personalităţi complete, de mare forţă spirituală şi cu suflet deplin şi grandios.
Se împlinesc anul acesta 100 de ani (încă un frumos Centenar) de când s-a înfiinţat la Cluj instituţia Arhivelor Transilvaniei, cu gândul generos al acelei generaţii de a se aduna în capitala Transilvaniei cele mai importante fonduri documentare ale provinciei reunite cu ţara-mamă, fenomen coordonat, fireşte, cu necesitatea urgentă de a se cerceta şi întocmi „Biblia istoriei româneşti”, prin Universitatea Daciei Superioare, nou înfiinţată, prin Institutul de Istorie înfiinţat tot în 1920. Şi astfel s-a pornit la drum cu slujitori iluştri ai Arhivelor clujene, precum David Prodan, Ştefan Meteş ş.a. Savantul David Prodan s-a declarat toată viaţa arhivist, pentru că din paginile îngălbenite de vremuri a scris acele „Biblii ale istoriei transilvane” despre iobăgie, despre Supplex, despre Răscoala lui Horea etc.
Trecut-au anii şi peste Transilvania s-a abătut cumplita nenorocire a Dictatului de la Viena. Generaţia interbelică nu a mai avut timp să-şi ducă la îndeplinire proiectele, nu s-a putut realiza o clădire spaţioasă pentru Arhivele clujene, nici chiar pentru Primăria Clujului şi se păstrează în Arhive nişte proiecte grandioase pentru Primărie, de exemplu. A rămas instituţia Primăriei fără un sediu propriu modern până astăzi şi acum funcţionează pe strada Moţilor în clădirea fostă a Prefecturii judeţului Cluj, care a devenit şi aceasta neîncăpătoare, nu demult s-a mutilat sala mare de festivităţi pentru a se forma birouri ad-hoc. Nu aşa s-a întâmplat cu sediul Arhivelor clujene datorită unei personalităţi care a slujit cu abnegaţie această instituţie timp de peste trei decenii – regretatul Prof. Alexandru Matei, fost director al acestor Arhive, trecut recent la cele eterne.
Născut în Chiheru de Sus, aşezare românească din frumoasa Vale a Gurghiului, Prof. Alexandru Matei a studiat la Liceul şi Şcoala Pedagogică din Reghin, apoi Istoria la Bucureşti şi cu sufletul deschis uriaş spre rădăcinile neamului nostru, aşa cum l-au format părinţii, Maria şi Vasile, pe care i-a iubit foarte mult, şi comunitatea de români vrednici din satul natal, s-a îndreptat spre instituţia Arhivelor, pe care a slujit-o din 1957 până în 1989. Primul gând i-a fost să dea demnitate acestei instituţii, urbei clujene şi naţiunii prin ridicarea unui sediu modern pentru Arhivele clujene. Înfruntând cu rară diplomaţie, cu o voinţă de fier toate piedicile, a reuşit să-şi vadă visul realizat. Cluj-Napoca are astăzi o clădire frumoasă destinată Arhivelor pe strada Mihail Kogălniceanu nr. 10. Şi apoi, cu un nobil sentiment de „avar”, a început să adune de peste tot fonduri arhivistice, să nu le lase pradă distrugerii, să desăvârşească ceea ce şi-au propus marii bărbaţi ai generaţiei de la 1918. A făcut cercetări şi la Arhivele din Budapesta, de unde a adus copii după documente valoroase privind istoria românească. Şi a racordat instituţia Arhivelor la statutul de partener egal cu Universitatea, cu Institutul de Istorie, cu Muzeul de Istorie a Transilvaniei şi cu alte valoroase instituţii ale Clujului. De-acum puteau trece pragul Arhivelor, într-o ambianţă de elegantă viaţă instituţională, mari istorici, profesori universitari, oameni de ştiinţă chiar din alte domenii, iubitori de trecut şi de documente, cercetători străini.
Din păcate, în ultimii ani ai dictaturii comuniste s-a alterat mult viaţa de zi cu zi a societăţii , peste tot se trăia sub teroarea suspiciunilor şi a neîncrederii, a unei atmosfere infernale ce prevedea explozia din Decembrie 1989. Cu suficient de otrăvitoare ineleganţă a fost destituit şi redus la tăcere şi directorul Alexandru Matei în decembrie 1988, fapt care l-a afectat foarte mult.
Rămân, însă, mărturie pentru viitor, realizările regretatului Prof. Alexandru Matei pe linia dezvoltării Arhivelor Clujene, a ridicării lor la un statut demn în viaţa spirituală a urbei de pe Someşul Mic, apoi rămân ralizările pe linia cercetării trecutului nostru naţional: zeci de cărţi, studii, comunicări, sute de articole de interes istoric bazate pe documente inedite de arhivă. A fost membru în Consiliul de conducere şi în Colegiul de redacţie al „Revistei Arhivelor” de la Bucureşti. A publicat, de exemplu, volumul Ştefan Meteş la 85 de ani şi, ca să‑l poată tipări, a sacrificat banii depuşi de familia sa la CEC pentru o maşină „Dacia”, întrucât suma planificată oficial i-a fost blocată şi retrasă de „organele” comuniste, după ce s‑a aflat că cel pe care‑l omagia în cartea sa, distinsul său înaintaş, făcuse cinci ani de închisoare politică la Sighet. Despre acest gest al regretatului Alexandru Matei, poetul şi academicianul clujean Ion Pop scrie următoarele: „Cu această publicaţie, profesorul Alexandru Matei ilustra un ataşament exemplar faţă de o personalitate precursoare, pe care o considera modelul său cel mai de preţ. E un fapt care spune mult despre respectul arătat faptului de cultură autentică, unei vieţi şi opere puse fără preget în serviciul naţiunii române [Ştefan Meteş], dar grăitor şi pentru o anumită calitate umană a celui care a dăruit timp şi energie pentru a o readuce într-o nouă lumină [Alexandru Matei], făcând dreptate altui om şi creaţiei sale care, fără susţinerea sa, ar fi rămas poate multă vreme într-un nemeritat con de umbră”.
Prof. Alexandru Matei a lăsat în manuscris lucrări de maximă importanţă pentru istoria Bisericii Greco-Catolice din Transilvania (un corpus de documente valoros, o monografie document istoric a Bisericii Bob etc.), pentru istoria Clujului şi pentru istoria naţională în general. A fost un membru activ al Astrei Clujene până la sfârşitul neaşteptat al vieţii Domniei Sale. A fost distins în 1980 cu Ordinul „Meritul Cultural”. Comuna Chiheru de Jos i-a acordat în 2007 titlul de Cetăţean de Onoare.
Zicem şi noi, ca strămoşii din secolul al XIX-lea: „Fie-i ţărâna uşoară şi memoria binecuvântată!”
Vasile LECHINŢAN
