Pe data de 20 octombrie 2014, la venerabila vârstă de nouăzeci şi nouă de ani şi nouă luni, distinsa profesoară Emilia Baicu a trecut în eternitate. Pentru odihna cea veşnică a fost aşezată în cimitirul ortodox din Sfântu Gheorghe, alături de soţul său – colonel în rezervă Mihai Baicu şi în apropierea regretatului fiu plecat prea devreme în lumea celor drepţi – profesor Vasile Dan Baicu, director al Arhivelor Naţionale Covasna între anii 1986 – 2006. La 22 octombrie 2014, Emilia Baicu a fost condusă pe ultimul drum de către familie, prieteni, foşti elevi şi cunoscuţi – oameni care au iubit-o şi au respectat-o pentru viaţa sa exemplară pusă în slujba învăţământului şi a binelui public.
. .
În ultimul deceniu de viaţă, a locuit la Galaţi cu fiica şi ginerele său. A fost îngrijită cu dragoste şi devotament, dar n-a putut fi ferită de nenorocirea abătută asupra familiei în 2006. Când dânsa tocmai atinsese frumoasa vârstă de 91 de ani, fiul Vasile Dan Baicu, de numai 62 de ani, a trecut la cele veşnice. Pentru îndurerata mamă, nimic nu a mai fost la fel …..
Totuşi, apariţia postumă a volumului de studii şi articole sub titlul „Baicu Vasile Dan – Istorie şi arhivistică în arcul intracarpatic”, alcătuit şi îngrijit de Adina Fofircă şi Ioan Lăcătuşu şi publicat la Editura Eurocarpatica Sfântu Gheorghe în 2006, a constituit o alinare a sufletului nemângâiat de mamă. O altă alinare, o bucurie chiar, a adus-o mai târziu o altă publicaţie a familiei Baicu, la Galaţi. Caietul manuscris de poezii create de-alungul anilor de către Mihai Baicu şi păstrate în familie după plecarea sa într-o lume mai bună a devenit o carte intitulată „Un cântec de lebădă”. Editată la InfoRapArt Galaţi, în 2013 şi lansată cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la naşterea autorului, cartea este un dar din iubire oferit peste timp soţiei Emilia Baicu, familiei şi prietenilor.
În pragul împlinirii a o sută de ani de la naşterea profesoarei Emilia Baicu, îi aducem astfel un pios omagiu prin acest scurt tablou al unei lungi vieţi închinate familiei, şcolii şi comunităţii în care a muncit cu dragoste şi abnegaţie. Redăm în continuare o prezentare în detaliu a personalităţii sale prin intermediul Necrologului scris de fiica sa – Mihaela Liana Popa (născută Baicu), completat şi transmis participanţilor la slujba de prohodire din 22 octombrie 2014 de către părintele paroh Macarie Coliban.
Emilia Baicu născută Lazăr a venit pe lume la 23 ianuarie 1915, în satul Păgida, judeţul Alba. Tatăl său, Traian Lazăr, preot greco-catolic şi mama Malvina, fiică şi nepoată de preoţi, i-au fost primele modele de viaţă în dragoste de Dumnezeu şi de oameni, în demnitate şi cinste.A urmat şcoala primară în satul natal, liceul la Institutul Recunoştinţei din Blaj şi Facultatea de Litere şi Filozofie la Universitatea „Regele Ferdinand” din Cluj. Marele Sextil Puşcariu i-a fost profesor, îndrumător de lucrare de diplomă şi mentor.
Tânăra absolventă Emilia Lazăr şi-a început activitatea didactică la Abrud, ca profesoară de limba română şi limba latină. Acolo l-a avut ca elev pe cel care avea să devină mai târziu scriitorul Marin Preda. S-a căsătorit cu ofiţerul Mihai Baicu şi a născut, la Abrud, pe cei doi copii – Mihaela Liana şi Vasile Dan. I-a crescut singură până la întoarcerea din război a soţului său. După o întrerupere de câţiva ani, şi-a reluat activitatea profesională la Aiud şi apoi la Sfântu Gheorghe. Din 1952, când familia Baicu s-a stabilit în acest oraş şi până la pensionare, Emilia Baicu a predat la Şcoala Medie Textilă şi la Şcoala Generală nr. 1, apoi între anii 1968 – 1969 a fost inspector şcolar de specialitate în judeţul Covasna.
Despre dragostea pentru profesie şi pentru elevi, despre bucuria datoriei împlinite faţă de şcoală, Emilia Baicu obişnuia să spună: „Parcă eram făcută să fiu alături de elevi; că erau români sau maghiari, eu îi tratam pe toţi la fel, iar ei mă iubeau şi mă respectau. O simţeam mereu dar mai ales la început şi sfârşit de an şcolar, la zile festive – de 8 Martie, de ziua copilului, de ziua mea – când catedra era încărcată de flori”.
În ultimii ani de carieră, Emilia Baicu a putut împărtăşi experienţa sa didactică în calitate de inspector şcolar de specialitate de limba română. Dragostea şi respectul de care s-a bucurat din partea profesorilor îndrumaţi şi inspectaţi de dânsa reiese şi din următorul exemplu: În unul din exemplarele ziarului „Mesagerul de Covasna” din cursul anului 2012, la peste 40 de ani de la ieşirea sa la pensie, Emilia Baicu a citit interviul luat doamnei profesor Emilia Filon. La întrebarea despre primele amintiri de tânără peofesoară, doamna Emilia Filon, recent pensionată, a răspuns menţionând numele inspectoarei sale de limba română: „Mi-a rămas bine întipărită în minte mai ales ziua în care am avut prima inspecţie la clasă, la lecţia „Amintiri din copilărie”. Am avut mari emoţii, dar totul a ieşit bine iar doamnei inspectoare Emilia Baicu i-a plăcut mult prestaţia mea”
La 55 de ani, Emilia Baicu s-a pensionat, concentrându-se pe problemele de familie: şi-a îngrijit părinţii bătrâni, a crescut nepoţi şi-a ajutat copiii şi soţul. Dar chiar dacă a avut alte preocupări, n-a uitat niciodată şcoala şi nici şcoala n-a uitat-o pe dânsa. Dovadă, vizitele foştilor elevi şi colegi, precum şi diploma oferită în 1995 de către Fundaţia Culturală „Mihai Viteazu” Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna, pentru „contribuţia adusă la progresul învăţământului şi al spiritualităţii româneşti pe aceste meleaguri, împreună cu mulţumirile tuturor generaţiilor cărora le-a fost dascăl şi îndrumător”. De asemenea, în 2002 i s-a acordat diploma de merit şi titlul „Pro Urbe”din partea primăriei municipiului Sfântu Gheorghe pentru „îndelungata carieră de dascăl desfăşurată în folosul multor generaţii de copii din Sfântu Gheorghe”.
La rândul său, Emilia Baicu nu şi-a uitat obârşia şi nici cei peste 50 de ani de viaţă şi de muncă în acest oraş. Se gândea deseori, „cugeta” cum îi plăcea să spună, la locurile dragi şi ofta „Măi Ardeal, Ardeal, Ardeal, să te mânce un amar !”. Când a venit vremea să fie îngrijită şi protejată, căci atinsese vârsta de 90 de ani, mamei Emilia i-a fost oferit căminul fiicei Mihaela şi al ginerului Corneliu Popa. Timp de peste nouă ani, a avut parte de o viaţă confortabilă şi lipsită de griji. Nu a fost bolnavă, n-a avut dureri fizice; înconjurată de dragostea familiei, a avut o linişte sufletească de invidiat. Iubea viaţa şi spunea: „Mai învingem azi o zi. Pentru vârsta pe care o am şi cu dragostea voastră mă simt bine. Desigur aş vrea să mai fiu tânără, să simt că exist. Dar viaţa merită a fi trăită aşa cum este ea, mai ales dacă eşti iubită !”.
Nici la Galaţi nu-i lipseau prietenii şi cunoscuţii. Vorbind cu ei despre viaţă, spunea glumind: „N-am trecut prin viaţă ca o valiză în tren. N-am trăit degeaba, mi-am făcut datoria”. Întrebată fiind dacă regretă ceva, a răspuns: „Nu regret nimic, căci Dumnezeu mi-a dăruit un soţ bun şi copii buni. Nu e posibil să aibă cineva copii mai buni. Păcat că mi-am pierdut fiul mult prea devreme……. Putea să mai trăiască, dar aşa a vrut Dumnezeu”.
Ne amintim cu toţii şi îi regretăm pe:soţul, colonel Mihai Baicu, decedat cu 20 de ani în urmă;fiul şi fratele, Vasile Dan Baicu, profesor şi directorul Arhivelor Naţionale Covasna, decedat cu 8 ani în urmă. În ultimele sale săptămâni de viaţă, Emilia Baicu a avut grijă să-şi pregătească familia pentru marele final: „Vă iubesc tot mai mult, dar cei plecaţi mă aşteaptă. Voi pleca la ei în curând. Dar plec împăcată că am trăit demn şi am avut o bătrâneţe demnă. Sper să şi mor cu demnitate”.
Pe 5 octombrie – de Ziua Internaţională a Educaţiei, Emilia Baicu a fost sărbătorită la Galaţi: a devenit membru de onoare al Asociaţiei Magister XXI a cadrelor didactice pensionare din Galaţi şi a primit o Diplomă de excelenţă pentru
”dăruirea cu care a trudit întreaga viaţă spre binele copiilor”.
Pe 20 octombrie 2014, la vârsta de aproape 100 de ani, Emilia Baicu s-a stins din viaţă liniştită şi demnă. A fost o zi frumoasă din anotimpul său preferat – toamna. Noi cei rămaşi fără Emilia Baicu ne-o vom aminti întotdeauna cum a trăit şi cum a plecat cu demnitate, linişte şi seninătate.
Dr. Ioan Lăcătuşu
