Încă de la apariția speciei umane pe Pământ, omul a început să ducă lupta cu forțele naturii. Înainte de a învăța să-și construiască adăposturi trainice, pădurea sau peșterile au devenit „casa” lui. Apoi, pe măsură ce oamenii acumulau experiență și evoluau, devenea tot mai aprigă și lupta lor impotriva acestor forțe.
Și așa au trecut mileniile, iar pământul nostru, acoperit cu sate și orașe cu milioane de locuitori, și împânzit cu străzi, șosele și autostrăzi betonate nu mai poate să respire. Acum, Multitudinea autovehiculelor, fabricilor și intreprinderilor contribuie enorm la efectele dezastruoase ale încălzirii globale. În consecință, planeta rănită și otrăvită de diversele noxe, se apără. Și pentru aceasta își folosește propriile „metode”, trimițând în acțiune unele dintre elementele sale fundamentale: focul și apa.
Focul, cel care ne încălzește și ne dă lumină, cel care ne apără de frig și îngheț, cel care pune în mișcare milioanele de mașini, cel care ne ajută să supraviețuim unor condiții de viață vitrege, dar același foc, folosit de om pentru ucidere și distrugere, focul folosit în scopuri distructive, căci omul, în nimicnicia sa și a lipsei sale de conștiință, uită să respecte natura și să-și iubească semenii, și dă focului puterea diavolului însetat să distrugă omenirea.
Apa, numită și „elixirul vieții”, un alt element esențial ființelor vii, este cea dătătoare de vitalitate, este cea care face planeta noastră să creeze condiții de viață pentru tot trăiește, este cea care ajută pământul să rodească și norii să dea ploaie, este cea pe care o folosim zi de zi pentru mii și mii de treburi și pentru a ne prepara hrana, este „apa vie”, dar pe care tot noi oamenii o otrăvim cu tot felul de substanțe, uitând însă că apoi tot noi trebuie să o bem. Oamenii uită mereu că, făcând rău naturii, își fac lor înșiși rău.
Evident, Natura nu se răzbună, ea se apără, încercând să se refacă. Și atunci își trimite la lucru puterile sale: incendii și inundații catastrofale, furtuni, uragane, cicloane, tornade, alunecări de teren, cutremure, erupții vulcanice, secete și alte nenorociri care seceră mii și milioane de suflete.
Și omul tot nu se liniștește, el vrea și mai multă distrugere, el își perfecționează continuu armele și provoacă războaie, crezându-se „atotputernic” și nemuritor, uitând de fapt că este totuși o ființă minusculă și neînsemnată în raport cu marele Univers.
Atât timp cât omul a învățat să stăpânească forțele naturii în scopuri pașnice și benefice semenilor săi, pacea lumii s-a putut păstra, spre mulțumirea Naturii, dar când omul folosește forțele acesteia în scopuri distructive, să nu se aștepte la nimic bun, căși răul semănat, după un timp, va reveni însutit la semănător, care nu va scăpa de efectele cauzei create.
Am putea spune, în concluzie, că nu e deloc de mirare să trăim cu toții toate aceste evenimente nefaste și fenomente naturale incredibile, când prin faptele noastre zilnice contribuim la crearea lor. Când noi ne plângem de distrugerile provocate de marile inundații, uităm că prin tăierea pădurilor am distrus o mulțime de ecosisteme. Când vorbim despre secetă și deșertificarea unor mari suprafețe de teren arabil, uităm că marele proiect pentru urigații inițiat de „cel hulit și împușcat”, trebuia continuat de cei care, după Revoluție, au pus mâna pe putere, și nu lăsat în paragină și furat! Abia acum, după mai bine de 30 de ani, în timpul alegerilor, această idee începe să reînvie în conștiința politicienilor noștri, însă teamă ne este că după alegeri vom reveni tot la „starea inițială”. Și ne-am putea mira încă de multe alte lucruri.
E o vorbă din popor care spune că „ce-și face omul cu mâna lui” cu aceea se va și alege. Până un alta, să zicem și noi ca americanii: Dumnezeu să binecuvânteze România!
Mihai Trifoi
