Bujor Teculescu (1902-1978), avocat, cu studii doctorale de Drept Penal la Paris, este fiul lui Ioan Teculescu (1865-1932), protopop de Alba Iulia (1901-1923), devenit Episcop al Armatei (1923-1924), apoi Episcop de Cetatea Albă, Ismail și Cahul (1924-1932), cu numele de Justinian Teculescu.
Înainte cu două luni de a trece la cele veșnice, Bujor Teculoescu a dat un interviu unui muzeograf de la Muzeul de Istorie din Brașov, prin care transmite amintirile sale din perioaada adolescenței, în orașul Marii Uniri și în prejma mărețului eveniment de la 1 Decembrie 1918. Restituim acum conținutul interviului regăsit, primit de noi de la fiul său, ing. Șerban Teculescu din Paris. Considerăm că publicarea interviului în „Mesagerul de Covasna” ce apare pe meleagurile natale ale Episcopului Teculescu este un fapt meritoriu și o datorie față de membrii unei prestigioase familii de intelectuali transilvăneni. Bucuria noastră este că publicarea amintirilor despre Unirea cea Mare ale lui Bujor Teculescu apar în întâmpinarea Centenarului Marii Uniri de la Alba Iulia.
Luminița Cornea
„Am fost la Alba Iulia. Mai precis, eram în Alba Iulia, în clasa a opta de liceu maghiar. Până la acea dată nu părăsisem orașul în care m-am născut. Eu sunt din Alba Iulia, fiul protopopului Ioan Teculescu. Așa m-a găsit revoluția din toamna anului 1918, în clasa a opta de liceu, dar într-o mică vacanță provocată de gripa spaniolă care bântuia atuncea și s-au închis toate școlile. Noi, încântați oarecum că s-au închis școlile și încântați că n-am luat și gripa, pierdeam vremea prin centrul orașului, așteptând știri de pe la Budapesta, unde se fierbea revoluția. Pe atuncea nu erau alte mijloace de comunicare, de transmisiune, nici radio, nici televiziunea, ci doar ziarele. Deci așteptam să sosească omnibuzul de la gară cu ziarele de la Budapesta. Așa, am văzut, într-o zi, pe la mijlocul lui octombrie, doi ofițeri coborând din omnibuzul acesta. Erau fără stele, adică pe uniforma lor se vedea doar locul stelelor, și fără rozeta împăratului pe capela, cum se purta. Spuneau că, la Arad, „unii” le-au luat stelele, că e revoluție și nu mai recunosc grad de ofițer.
Așa a fost prima impresie despre revoluție. Se aflase deja despre declarația lui Vaida din 12 octombrie 1918, redactată de Goldiș, la Oradea Mare, și, cred, în 18 octombrie a fost comunicată în Parlament. În 17 octombrie, Tisza a spus: am pierdut războiul, domnilor! Soldații n-au mai așteptat declarația, veneau acasă cu pușca-n spate, cu tot ce aveau, de pe front, fiindcă se spărsese frontul, așa încât erau total abandonați.
Atunci nu putea Consiliul Național Local să stea, în situația asta, fără demersul de organizare. În 4 noiembrie, s-a organizat Consiliul Național Local, patronat, dirijat de Consiliul Național de la Arad. Era ceva pe calea firească, normală. S-a constituit acest comitet care ținea foarte mult să se știe ce membri avea. Acest grup de oameni a organizat măreața sărbătoare care a decurs în condițiile în care a decurs. Atunci în 4 noiembrie, se constituie Consiliul sub președenția lui Ioan Teculescu, protopopul, care era tatăl meu.
Înainte de a fi protopop de Alba Iulia, tatăl meu a fost preot în Râșnov și înainte de a fi fost preot la Râșnov a făcut Liceul Șaguna și și-a luat bacalaureatul în 1895, cu un certificat de „pur eminent”, așa cum reiese din cartea lui Andrei Bârseanu.
Cine erau acești oameni (din Consiliul Național Local, n.n.)? Erau toți intelectuali. În Alba Iulia, era parte românească țărănească și, în atmosfera aceea, nu putea fi dusă lupta decât de intelectuali. (…)
Atunci s-a hotărât înființarea Gărzii Naționale a cărei comandă s-a dat căpitanului Florian Medrea și s-a hotărât sediul în cetatea Bălgradului, în cazărmile Regimentului 50, care abandonase clădirile și plecase. În Garda Națională au intrat 817 persoane, între care zece-cincisprezece elevi. Din clasa a opta eram doar eu, ceilalți erau mai mari. Ne-au îmbrăcat în uniformă, ne-au dat armă, am depus jurământ.
În 20 noiembrie (1918, n.n.), s-a preluat oficial primăria orașului de către Comitetul Național Local și atunci s-a prezentat președintele și doi membri din Comitet, ca să vadă ce e la primărie, cine rămâne, că trebuia depus un nou jurământ. Jurământul era ad-hoc improvizat … voi păstra secretul oficial, nu voi divulga, voi asculta ordinele Comitetului Național etc., cam în sensul acesta. Atunci tot ce a fost funcționar maghiar, cu primarul în frunte, toți au plecat. S-a pus steagul tricolor pe primărie și tata, în calitate de președinte, cu mandatul primit de la Comitet, l-a numit pe Vilican primar și pe Ovidiu Grita, prim-căpitan de Poliție, care și-a format o unitate a lui ce era în oraș, nu în cetate și care făcea serviciul de polițai-jandarm, așa ceva, fiindcă era o simplă companie, neavând decât sub o sută de românași. Erau cazați într-o cafenea abandonată și acolo, cu mitralierele în galantare, erau prezenți. Ei formau trupa mobilă pentru eventualitatea că se iscă ceva. Fiecare avea lozinca: să se păstreze ordinea, să nu se facă jafuri, să nu se facă violențe, cu atenție la securitatea personală a oamenilor; toate o să fie ale noastre, nu spargeți, nu distrugeți, că vom face România Mare! Dacă se întâmpla ceva, intervenea Grita cu oamenii lui.
Au existat divergențe, conflicte cu unitățile militare care se retrăgeau, dar acestea au fost avertizate să rămână în afara orașului. (…) Trebuie să precizez că Alba Iulia era 90 % românească. Tot ce era maghiar formau autoritățile, poșta, primărie, tribunal, liceu. Ei au plecat de parcă n-ar fi fost niciodată. Între ei și români, orașul fiind mic, nu s-a ajuns nici la colaborare, nici la ciocniri, că n-aveai cu cine.
Voluntarii, noi tinerii din Alba Iulia, eram cazarmați în cetate, eram în uniformă, primeam câte 20 de coroane pe zi soldă – nici nu știai ce să faci cu atâția bani. Întreaga gardă era comandată de Medrea căpitan, iar compania noastră de Gavril Crișan, director de bancă. În civilia lui era un pașnic contabil, aici, era omul revoluției, omul zilei – el le aranja pe toate. În forma asta, s-a menținut ordinea până în prejma Adunării.
1 Decembrie cădea într-o zi de duminică. Lumea venise deja de sâmbăta. Problema era uriașă. Zeci de mii de oameni în Bălgradul asta care nu avea decât douăsprezece mii de suflete. La ora aia, să îngrijești și să vezi de ei! Dar totul a mers în perfectă ordine, adică fiecare sat venea cu tricolorul și o tablă pe care era scris numele satului, cu preotul, dascălul și judele. Toți ăștia, prin circulare, au primit dispoziții când să vină, cum și cu ce să vină. Au fost zeci de trenuri. Chestia cu trenurile a fost aranjată de Comitetul Național de la Arad, fiind o chestiune ce depășea autoritățile din Alba. Au intervenit pe la Budapesta, întâi, opunere mare, apoi au fost dispoziții să se dea trenuri: Lasă, dați-le, ca să nu fie scandal, fiindcă și așa românii ăștia nu vor putea niciodată să-și facă un stat al lor (spune echivalentul în maghiară), adică nu sunt elemente care să poată constitui și guverna un stat. Așa părere proastă aveau despre noi, românii (muzeograful comentează ca fiind vechea lor lozincă pe care o repetau de o sută și ceva de ani).
Oamenii din jurul Bălgradului au venit cu căruțe, pe jos, de la zeci de kilometri, fiecare cu traista, dar într-o disciplină uimitoare pentru nația asta care nu era obișnuită să mărșăluiască chiar la poruncă.
Sâmbăta era deja aranjat totul pentru a doua zi, când, la ora 10, începea sus, în cazinoul ofițerilor, în cetate, într-un pavilion, unde nu intrau decât delegații verificați la intrare. În ziua de duminică, nu era o zi cu soare, cum scriu unii care n-au fost pe-acolo, dar scriu, ca să iasă bine. Era o zi foarte mohorâtă, o zi de iarnă. A început cu serviciul religios la cele patru biserici. A durat până pe la nouă jumate. Apoi toată lumea a plecat în cetate. Unii au intrat ca delegați la Adunare, ceilalți, pe platou, unde erau câteva tribune ad-hoc improvizate din scânduri, unde urma ca unii delegați, după ce se termină ședința la cazinoul militar și se votase Unirea, să vină să comunice lumii ce s-a hotărât acolo.
Atunci, îți dai seama ce era, domnule!? Că se afla acolo Episcopul Hosu, Miron Cristea și alții… (Nu erau microfoane ca acum…) Primii când strigau: Trăiască România! cei din spate urlau în continuare: Trăiască România! indiferent ce mai vorbea oratorul.
Dar, uimitor: o conștiință națională și o demnitate românească trezită, așa încât fiecare simțea că participă la un lucru mare de tot. Nimeni n-a manifestat, n-a fost indisciplină sau debandadă. Totul s-a petrecut în cea mai perfectă ordine, cu steagul și tabla (cu numele satului, n.n.). Tot așa cam pe la ora 12, au venit oratorii în tribună și au comunicat că au hotărât Unirea și au citit punctele din proclamație. Punctele acelea sunt formidabile și valabile, cu o permanență uimitoare: deplină libertate națională pentru toate naționalitățile conlocuitoare, înfăptuirea unor legi democratice, reformă agrară etc. Eu mă duceam de la o tribună la alta.
Apoi, toată lumea, în aceeași ordine, a plecat spre case. Zeci și zeci de mii de țărani au fost cazați în satele din jurul orașului. Intelectualii, în oraș, la toate casele românești, câte 2-3 intelectuali. Nu știu dacă ar interesa pe cineva, dar la noi ne-am pomenit, în ziua de 1 Decembrie, dimineața, că eram 18 inși care veniseră cu trenul, peste noapte, că nu mai încuia nimeni ușa. Bineînțeles că erau toți cunoascuți și prieteni ai tatei – dormeau care pe unde puteau, chiar și pe jos.
În „beția” asta era o euforie absolut sufletească, de inimă, de naționalism, nu demagogic, ci foarte reținut, că n-au fost … urlători, doar lozincile pe care le repetau…
Mă miram cum nația asta română, țăranii ăia oropsiți au putut păstra această ordine, au putut manifesta în această disciplină, au putut înțelege, și striga, și se bucura de acest act ce a fost unic în istoria nației românești. Chiar și în istoria universală este unic în felul lui. Nu s-a înregistrat o revoluție atât de pașnică care să adune o sută de mii de oameni într-un singur loc și să-și manifeste voința. Unic precedent, însă la dimensiuni de jumătate, a fost pe Câmpia Libertății, în 3-15 mai 1848, când 40 de mii de oameni au manifestat un extraordinar act de curaj.
S-a scurs toată lumea asta până luni, iar Comitetul Național, luni, a ținut ședința și s-a constituit Consiliul Dirigent, care apoi s-a mutat la Sibiu. Județul a trecut în administrație românească oficială în 14 ianuarie 1919, Vilican a rămas primar. În 6 decembrie, au intrat trupele române, regimentul 5, Vânătorii de Munte. Noi am rămas gardiști până în 31 decembrie, când, spre marea noastră părere de rău, ne-au dezbrăcat, ne-au demobilizat. A trebuit să mă despart de pușcă, de revolver, de toate pe care le îndrăgisem între timp.”
. . Bujor Teculescu
