Vă povesteam la începutul serialului, că am cunoscut în avionul ce mă ducea în Malta un tip simpatic, Mario, maltez get–beget, care mi–a întocmit o listă cu obiective pe care trebuia neapărat să le vizitez. Altminteri, degeaba mai făceam deplasarea.
„Nu doar relaxare, soare, mare şi all inclusive trebuie să te preocupe, m–a avertizat el serios. Ci şi cultura!”
Aplicând sfaturile lui Mario
Urma, aşadar, să bifez minimum zece ţinte, precum locuri încărcate de istorie, relicve, monumente, palate, opere de artă monumentală, grădini, cum ar fi „Kon-Katidral ta’San Ġwann”; „The Megalithic Temples”; „Mosta Dome”; „Blue Grotto”; „Fort Saint Elmo”; „The Silent City of Mdina”; „Palazzo
dell’Ordine di Malta”. Trebuia neapărat să iau parte la petrecerile „Festas”, să mă plimb cu trăsura şi să manânc specialitatea insulară numită „Pastizzi“.
Iar seara, după o zi de alergătură, trebuia să mă relaxez măcar o dată în aerul răcoros şi parfumat al „Grădinilor Barrakka”. Care nu arată deloc ca nişte dărăpănături, cum le spune numele. Dimpotrivă. Am aflat că au fost amenajate taman în anul 1775 în locul unui Bastion dedicat Sfinţilor Petru şi Pavel.
Este, într-adevăr, un loc minunat de repauzare, unde pe lânga vegetaţia tipică mediteraneană se găsesc statui, monumente, alte lucrări de artă şi…bănci. Fireşte, nu instituţii ce păstrează banii, ci banalele scaune lungi de şezut şi odihnit ce se găsesc în orice parc.
Am procedat cum m-a povăţuit Mario şi le-am luat la rând.
O altfel de… „baracă”
…Cele mai admirate „exponate” întâlnite în „baracă”, în faţa cărora zăbovesc toţi vizitatorii sunt statuile dedicate unor personaje politice vestite. Mă refer la Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874 –1965) fost prim-ministru în două mandate al Regatului Unit, devenit celebru în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. A fost nu doar conducător militar strălucit, dar şi istoric, scriitor şi artist. Este singurul prim-ministru britanic laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, titlu conferit în anul . . 1953.
Să amintesc şi statuia amiralului sir Alexander John Ball (1757- 1809), primul guvernator britanic al Maltei, conducătorul insurgenţei malteze impotriva francezilor.
O altă piesă de rezistenţă poate fi considerată impozantul clopot din bronz fixat pe un soclu de piatră, dedicat memoriei Eroilor căzuţi în Marele Asalt al insulei.
Mi-a atras, de asemenea, atenţia un mic grup sculptural intitulat semnificativ „Copiii străzii”, realizatat de un artist din partea locului, pe nume Antonio Scortino. În cochetul spaţiu public amintit sunt amplasate şi câteva plăci comemorative dedicate unor evenimente socal-politice internaţionale, ca de pildă Revoluţia ungară din 1956 ş.a.m.d.
Un Colţ de Rai „al meu”
Am un vechi obicei deprins din tinereţe: pe unde ajung şi stau mai mult timp îmi aleg câte un mic perimetru „ numai al meu”, vorba vine, unde petrec minute bune, chiar ore, admirând peisajul înconjurător, forfota oamenilor, afluxul turiştilor. Păcat că nu pot să-mi marchez într-un mod canin…teritoriul!
Am câteva asemenea puncte de refugiu favorite răspândite colo şi colo: la New York – în „Seaport”, la Istanbul- în zona „Cornului de Aur”, la Barcelona – Aleea Rambla, la Balcic – lângă „Vila Suita”, aproape de Castelul Reginei Maria etc. Dacă se întâmplă să mai revin peste ani în localităţile respective, merg neapărat să revăd cu mare plăcere acele locuri încărcate de amintiri.
Ei bine, am găsit un mic Colţ de Rai şi în Malta. Se află în Capitală, lângă un havuz din Grădinile „Barrakka de Sus” (nu „de Jos”, fiindcă există şi aşa ceva) aidoma bancului cu ardeleanul din Vinţ, plecat la fiica-sa măritată la Osaka. La ducere nimeni n-a ştiut pe unde vine localitatea asta cu nume ciudat. La întoarcerea din Japonia, la ghişeul de la aeroport a fost chestionat imediat: „Vreţi bilet pentru Vinţu de Sus sau de Jos”???
Oaze de verdeaţă
Da, n-am şuguit, există două oaze de verdeaţă-surori, însă relativ minione; una numită „The Upper Gardens”, iar cealaltă „The Lower Barrakka”, ambele la fel de frumoase.
De fapt, în Malta totul are dimensiuni modeste. În fond, întreg Arhipelagul este alcătuit din petece de pământ ori de stâncă, însă bine îngrijite şi puse în valoare.
Parcurile amintite, pitoreşti şi răcoroase, atrag un mare număr de turişti, oferind o privelişte minunată asupra Marelui Port. Te poţi plimba printre palmieri graţioşi, arbori şi arbuşti (unii puşi în ghivece mari) cu frunze sempervirescente. Am identificat – sper să nu greşesc – câteva specii exotice precum eucaliptul, leandrul, migdalul. Dar şi hibiscusul, uşor de depistat după abundentele sale inflorescenţe mov, roșii, albe, roz. Mi-au plăcut mult şi tufele de buganvilia, cărora li se mai spune şi „flori de…hârtie”, întâlnite în toată zona Mării Mediterane, amintind de climatul subtropical. Am înţeles că Gradinile „Upper Barrakka” datează de prin 1775, fiind amenajate pe locul unui bastion, reprezentând locul preferat de odinhă în aer liber al lorzilor italieni din Ordinul Cavalerilor Ioaniţi.
Salve de salut
Miezul zilei este anunţat în Capitală printr-o …salvă de tunuri. Original, nu-i aşa? La ora 12,00 „trecute fix” se aude bubuitura oferită de „Saluting Battery”, o subunitate de artilerie de coastă compusă din opt tunuri aflate în partea de jos a fortăreţei.
Originile obiceiului trebuie căutate în perioada dominaţiei britanice, când impozanta Cetate La Valetta, inclusiv Portul, trebuiau apărate cu ajutorul armamentului greu. Orice navă care s-ar fi aventurat să depăşească Forturile St. Angelo şi St. Elmo ar fi fost ţinta ghiulelor nimicitoare.
Pe timpul celui De-al Doilea Război Mondial, în această zonă s-a aflat Comandamentul englez, devenit în prezent un complex muzeal. Am aflat că solemnitatea tragerii unei salve de salut ar data încă din anul 1820! A existat o perioadă de întrerupere a ceremoniei de câteva decenii, după care procedura solemnă a fost reluată, ea desfăşurându-se acum cu regularitate, spre bucuria turiştilor. Cert e că şi localnicii apreciază păstrarea tradiţiei. Pe vremuri salva reprezenta semnalul sonor pentru potrivirea ornicelor de pe navele aflate în radă sau în împrejurimi.
În anumite ocazii speciale, de Sărbători sau cu prilejul vizitelor oficiale se pot auzi, de asemenea, celebrele lovituri simultane de tun.
Două categorii de turişti
În „Zona Zero” din La Valetta nu este permisă circulaţia auto. Ceea ce nu-i rău deloc pentru vizitatori. Şi alte metropole ar trebui să procedeze la fel, deoarece numai astfel se micşorează poluarea, scade aglomeraţia pe carosabil, iar turiştii activi au posibilitatea de a mişuna spre a admira cât mai multe lucruri.
Doar excursioniştii…pasivi – deşi acesta este un oximoron – preferă turul panoramic din autocar. Stau tolăniţi comod în aerul condiţionat şi privesc doar o parte a străzii, fără a descoperi de aproape construcţii de epocă, detalii arhitectonice, unghiuri bune de pozat şi filmat.
Este agreabil pentru indivizii cu picioare bune şi chef de plimbare să hoinărească pe stradelele ce şerpuiesc spre mare, să se bucure de atmosfera de vacanţă pe care o întâlneşti la tot pasul în Malta.
Oraşul oferă pe lângă cetatea cu ziduri crenelate şi artere de circulaţie destul de largi, ca şi stradele pietruite, întortocheate, întâlnite în toate aşezările medievale.
Birja „karozzin”
Din peisajul urban nu puteau lipsi, ca în mai toate capitalele care se respectă, trăsurile. Numai că aici sunt de epocă, trase de un singur cal-putere şi numite „karozzin”. Mulţi turişti romantici vor să-şi imagineze cum era odinioară atmosfera medievală, când trăiau domniţe şi cavaleri, astfel că fac o plimbare cu asemenea mijloace de transport hipo pe uliţe încărcate de istorie.
Este o poveste frumoasă legată de aceste atelaje cu patru roți, care au şi…baldachin. Au fost aduse de britanici cam după anul 1800, pentru a transporta comod şi relativ repede notabilităţile oraşului, doamnele din societatea înaltă, ofiţerii. Apoi au devenit tot mai populare, fiind utilizate şi de pături ale populaţiei mai puţin nobiliare, de negustori, marinari, pescari etc.
Rutele pe care circulă în prezent trăsurile sunt în bună parte prestabilite, atingând puncte de interes turistic, cu popasuri din loc în loc pentru comentarii şi poze.
Am intrat în vorbă cu un vizitiu ce aştepta clienţi. Aici toţi vorbesc limba lui Shakespeare, la fel ca la Londra, unde până şi măturătorii ştiu…engleza!.
Surugiul a înţeles din prima cam ce hram port, atunci când l-am întrebat de preţul unei plimbări.
– Cât???, nu m-am putut abţine. Tariful mi s-a părut piperat. Ba chiar sărat, iar cum eu duc o viaţă sportivă, cumpătată, am renunţat pe loc la un asemenea „exces”…financiar.
– Vi se pare mare???
– Aaaa, nu!!!
Ce are să zic? M-am mulţumit să mângâi uşurel bidiviul şi să privesc cu interes trăsura. Omul politicos nu s-a supărat, cum fac unii români ce lucrează în comerţ-servicii-turism cu aumiţi consumatori „indecişi”.
– Cum merge afacerea?, l-am întrebat într-o doară, ca să salvez aparenţele. Sunt clienţi?
A mustăcit, vrând să spună că „Dacă toţi ar fi ca alde mata, m-am pricopsit!” Numai că maltezii sunt politicoşi, stau amabil de vorbă cu oaspeţii, le oferă relaţii, au o mentalitate sănătoasă.
– Seara e mai bine, se răcoreşte şi lumea iese să se plimbe. Mai ales copiii ţin să se urcă în „karozzin”.
– Care sunt ce mai darnici clienţi?
– Ruşii.
– Şi cei mai zgârciţi? Scoţieni?, cum li s-a dus buhul.
– Nu, francezii.
– Dar…românii?
– N-am avut încă cinstea. Oi fi unul dintre ei?
– Exact.
– M-am lămurit! Scuze, am …glumit.
Auzindu-i ramarca, am zâmbit „mânzeşte”, spre a fi în ton cu bidiviul care mă privea…bovin, a lehamite. (Va urma)
Horia C. Deliu
