Aşa cum am arătat în episodul trecut, când am prezentat crâmpeie din îndelungata luptă a locuitorilor insulei cu numeroşi atacatori, promiteam la final să revin cu relatarea dramaticei bătălii a Cavalerilor Ioaniţi cu otomanii lui Suleyman Magnificul.
„Insula Eroilor”
…În iarna anului 1565, celebrul padişah Suleyman – personajul central al unui mega-serial turcesc care a ţinut şi încă mai ţine trează audienţa la Kanal D – a trimis o flotă cum nu s-a mai văzut, sub conducerea lui Mustafa (nu ştiu dacă nu era cumva unul dintre fiii săi?) să cucerească mica Insulă numită Malta din Mediterană. Îi stătea în gât! Îl înţepa în ochi.
Numai că lucrurile n-au fost atât de simple precum s-a crezut la început. „Pigmeii” ăia nu se dădeau bătuţi. Aşa că a apelat la varianta clasică: instaurarea unei blocade totale. După multe şicane, pierzându-şi răbdarea, Mustafa a ordonat în dimineața zilei de 23 iunie 1565 declanşarea unui asediu devastator. Turcii nu ştiau că în spatele zidurilor Fortăreţei St. Elmo se mai aflau doar vreo 1.500 de soldaţi din vestita oaste ioanită.
. .
Fiind izolată şi hărţuită multă vreme, lipsită de provizii, arme, muniţii, mica armată nu a mai putut ţine piept atacatorilor. Puţinii Cavaleri Ioaniţi rămaşi în viaţă, deşi erau renumiţi pentru iscusinţa şi curajul în bătălii, ajuneseră acum la capătul puterilor. Ca atare, apoape toţi au fost ucişi. Doar nouă dintre ei au izbutit să scape, înotând până la Cetatea St. Angelo aflată de cealaltă parte a portului, aflată şi ea sub asediu. Şi Citadela fortificată Sf. Mihail, precum și Capitala Birgu, se găseau sub o presiune uriaşă. Până la urmă otomanii au izbutit să intre în oraş, pe 18 august.
Şi când totul părea pierdut, a apărut providenţial o oaste sosită din Sicilia sub conducerea unui francez curajos, Jean Parisot de Valette. Luaţi prin surprindere, turcii s-au retras deşi avuseseră victoria în mână.
Astfel s-a consemnat o mare izbândă pentru întreaga Creştinătate şi de atunci Malta a primit numele de „Insula Eroilor”. Imediat au început să sosească ajutoare materiale din întreaga Europă pentru refacerea aşezărilor distruse, revigorarea vieţii maltezilor, pe fondul unei imense simpatii din partea „ghiaurilor” de pretutindeni.
Iar numele lui Jean de Valette a devenit legendar.
Cea mai fortificată Capitală din lume
Aşa se face că în următorii 15 ani s-a ridicat o nouă Cetate, devenită etalonul Arhipelagului, fiind considerată cea mai fortificată Capitală din lume, În anul 1566 oraşul a primit numele La Valetta, în onoarea eliberatorului şi ctitorului ei.
Acest personaj devenit celebru în urma victoriei împotriva turcilor s-a născut în anul 1494 în Franţa şi a închis definitiv ochii în noua sa patrie, Malta, în 1568. A dobândit înaltul titlu de Mare Maestru al Ordinului Sf. Ioan din Ierusalim, numele său rămânând cunoscut şi respectat de atunci până-n zilele noastre.
La Valetta, o bijuterie arhtectonică
Nu ştiu de ce Cavalerii Ioaniți au numit, desigur în sens mataforic, impunătoarea lor Cetate-simbol drept „Humillissima Civitas Valletta”, adică „Prea-umilul oraş Valletta”!?
Asta a fost, desigur, în vechime, pentru că în contemporaneitate amintita urbe fortificată a devenit o atracţie importantă a Maltei, fiind trecută sub înaltul patronaj al UNESCO.
Ca simplu turist realizezi plimbându-te per pedes câte stiluri arhitectonice se întâlnesc aici, de la baroc la modern, de la clasic la manierist. Impresionează zidurile masive, turnurile crenelate, bateria de artilerie ce trage zilnic o salvă de salut, spre statisfacţia puzderiei de gură-cască. Printre care m-am numărat şi eu.
Se spune despre La Valetta că ar fi un centru urbanistic perfect din punct de vedere al pietonilor. Arhitectul care l-a plănuit, Francesco Laparelli, aidoma altor făuritori de urbe moderne (vezi New York, Paris etc) a trasat ca un fel de „caroiaj”, cu străzi drepte ce se intersectează, permiţând o masivă ventilaţie naturală. Briza bate cu putere dinspre ţărm, nefiind stăvilită de vreun obstacol, de aceea atunci când sunt temperaturi ridicate nu se simte atât de puternică arşiţa.
Punctul de plecare într-un tur de cunoaştere în reprezintă Poarta Oraşului şi se isprăveşte la Fortul St. Elmo, ce tronează majestuos peste valurile înspumate, ieşind ca un pinten din mare. Bastioanele crenelate înalte de aproape 50 de metri nu mai sunt puncte de observaţie ca odinioară, ci au un rol pur estetic, apreciat de fotografi şi cameramani. Ca atare, Fortul apare în mai toate ilustratele din La Valetta.
Fortul Saint Elmo
Întrucât am vorbit despre marea bătălie cu otomanii în care Fortul Saint Elmo a fost vedetă, dar cu preţul distrugerii sale, trebuie să adaug că după nimicitorul asediu din anul 1565 s-a trecut ulterior, când lucrurile s-au liniştit, la refacerea masivelor fortificaţii pentru că avea, în continuare, un rol strategic în apărarea portului.
Impresionează pe oricine prin masivitatea sa, în interior aflându-se din 1975 până în 21 septembrie 2014 „The National War Museum”, o mândreţe a localnicilor. A fost închis pentru a fi relocat, extins, îmbunătăţit, întrucât conţinea destul de puţine relicve din cel de-al Doilea Război Mondial.
Eu credeam, în naivitatea mea, că sunt şi capturi de război de pe vremea lui…Suleyman Magnificul. Aş, doar armament, uniforme, medalii, maşini de teren, de luptă, chiar şi un avion de vânătoare, ca şi multe alte exponate similare, fotografii, panouri etc. din ultima conflagraţie mondială.
Sunt mărturii ale rezistenţei eroice ale populaţiei malteze împotriva atacurilor armatei naziste.
Prin meandrele istoriei
O să mai întoarcem, cu voia dv., stimaţi cititori, la alte file din zbuciumata istorie malteză, pentru a spune că şi Armata lui Napoleon a cucerit Malta în anul 1798. Pe urmă, nemulţumită de comportamentul trupelor franceze, populaţia s-a răzvrătit, obținând ajutor militar din partea regelui Neapolului şi a amiralului englez Nelson.
În cele din urmă Imperiul britanic a pus stăpânire pe acest teritoriu strategic, care şi-a câştigat Independenţa faţă de Regatul Unit abia la 21 septembrie 1964. A devenit Republică în 13 decembrie (zi norocoasă) 1974, iar pe 1 mai 2004 a aderat la Uniunea Europeană, adoptând euro ca monedă unică.
…A fost un parcurs lung şi sinuos, un drum întortocheat prin meandrele istoriei, dar până la urmă ţara a ieşit la liman. Deşi e înconjurată numai de apă…
Explicaţii neaşteptate
Amintind de britanici, trebuie să vă relatez de ce în Malta se şofează pe partea stângă a şoselelor. N-am ştiut de unde provine obiceiul, până când nu m-a lămurit un localnic – mr. Tony. Un tip la vreo 50 de ani, locvace, care are o agenţie de turism. L-am cunoscut pe tip frecventându-i „dugehana”, de unde luam pliante, hărţi, baterii, interesându-mă de excursii opţionale prin împrejurimi. Cu ochiul său versat patronul şi-a dat seama că sunt un posibil turist „gras”. Mai degrabă, „grăsuţ”. Asta până a aflat de unde vin şi s-a mai potolit cu temenelile. Iniţial crezuse că sunt nordic. Cert e că am alură de septentrional…
Într-o zi l-am luat (amical) la întrebări, constatând că este (şi) un tip cvasi-erudit.
– Aşadar, v-aţi luat după englezi cu mersul pe partea stângă, ai?
– Da. Spre bucuria lor, dar şi a unor oaspeţi indieni, australieni, „hongkonghezi” (!), japonezi etc. care trec pe aici.
– Sunt mulţi „stângişti”?
– Pe tot globul în jur de 35 la sută.
– Nu-i chiar aşa de puţin, trebuie să recunosc.
– Totuşi, mulţi turişti europeni şi mai ales americani care vor să închirieze maşină, renunţă. Ne-au spus franc că nu sunt obişnuiţi cu circulaţia pe partea opusă, le vine peste mână şi vor să evite evenimentele rutiere.
– Confirm din proprie experienţă. De aceea şi eu am renunţat repede, temându-mă de o tamponare frontală…Bun, dar englezii de la cine au luat moda?
– De la…cavalierii medievali!
– Nu zău?
Tot de la cavaleri li se trage…
– Întrucât călăreţii mânuiau sabia cu mâna dreaptă, spre a avea vizibilitate şi spaţiu de manevră mergeau mai mult pe stânga. Această regulă de deplasare s-a legiferat la începutul secolului al XVIII-lea şi s-a perpetuat, Marea Britanie fiind renumită pentru tradiţionalismul său. Mai târziu, când au apărut birjele şi apoi automobilele, deprinderea s-a menţinut, maşinile fiind construite cu volanul pe dreapta.
– „Unbelievable”. Hai că-i tare!
– Ştii, probabil, că şi în alte ţări se circulă aşa?
– O, da.
….Ce am mai aflat de la amicul Tony? Că la începutul secolului XIX, în Europa s-a impus o regulă stabilită de… Napoleon. Împăratul francez a introdus la el acasă moda deplasării pe banda dreaptă, idea acceptată şi promovată ulterior de multe state, cu excepţia celor aflate sub dominaţia Coroanei britanice.
Şi în final vă spun o nostimadă apropo de subiect: primii constructori de automobile nu s-au hotărât unde să plaseze volanul şi scaunul şoferului: pe stânga ori pe dreapta? Aşa că în mod experimental le-au pus la…mijloc, încât nu se mai putea aşeza nimeni alături de conducătorul auto.
Dacă rămânea aşa ar fi fost o lovitură mortală pentru arabi, care vor să stea toţi în faţă! Nu neaparat maltezii şi… maltezele. (Va urma)
Horia C. Deliu
