Este oare România pregătită să înfrunte viitorul sau, orbiţi de goana necontenită după înavuţire şi putere, conducătorii ei nu mai au timp să vadă pericolele care vin spre noi şi să ia măsuri de prevenire şi apărare? Ce contează acum, când se ascute din nou acerba luptă fraticidă între partide pentru câştigarea apropiatelor alegeri, mai mult decât „securea războiului” şi „clipa prezentă”? Diversele tabere combatante îşi mobilizează „ostaşii” şi se repoziţionează pentru marile bătălii, dar ce folos dacă istoria nu se schimbă în sensul ei pozitiv, căci fără o schimbare profundă şi fără asanarea clasei politice, vom rămâne mereu în urma altora. . .
În ultimii 30 de ani, ţări precum Norvegia, Finlanda, Polonia, Ungaria au reuşit prin forţe proprii să progreseze economic şi să ne-o ia înainte, în timp ce noi mai mult ne zbatem decât înaintăm, şi chiar atunci când o facem, se găsesc destui potrivnici interni şi externi care, folosindu-se de orice situaţie şi de orice şiretlic, forţează lucrurile pentru a schimbă situaţia în favoarea lor, noi pierzând astfel ritmul înaintării, pentru că aşa ne stă bine, ne-am obişnuit cu această stare de incertitudine şi nepăsare..
Dacă n-ar exista atâta invidie până la ură între fraţi (respectiv partide) şi dacă în locul intereselor personale sau de grup s-ar pune interesele ţării şi binele omului, în mod sigur am găsi cu toţii calea cea bună. Din păcate mai mult se discută decât se face, guvernele se schimbă, dar marile probleme ale ţării rămân nerezolvate, pentru că mereu lipseşte voinţa politică de a lua măsuri adecvate pentru o „dezvoltare durabilă”. În general, dezbaterea politică se referă la putere şi nu la planurile de dezvoltare a României. Deşi există încă din 2008 Strategia Naţională pentru Dezvoltare Durabilă (SNDD), s-a făcut prea puţin în acest sens, întrucât atenţia a fost mereu atrasă de evenimentele politice şi nu de adevăratul „proiect vizionar”, despre care auzim doar din când în când, de obicei după proteste de stradă, şi atunci doar exprimări de intenţii, promisiuni care se uită repede, însă nu un esenţial concret. Într-un articol publicat în „Mesagerul de Covasna” Nr.1542, din 8 februarie 2016, aflăm că chiar ar exista astfel de intenţii ale Guvernului referitoare la Roşia Montană, „în urma unor studii foarte serioase făcute de instituţiile statului”, după o lungă perioadă de „aşteptare şi amânare”, aşa cum reiese din spusele Ministrului Culturii, Vlad Alexandrescu: „Aş vrea să anunţ…o iniţiativă a Guvernului României de dezvoltare durabilă la Roşia Montană… În 16 februarie va avea loc o primă întâlnire între reprezentanţi ai ministerelor Mediului, Apelor şi Pădurilor, Culturii, Economiei, Fondurilor Europene şi Agriculturii în care o să încercăm să punem cap la cap toate ideile pentru o dezvoltare durabilă în zonă, care să respecte patrimoniul cultural şi patrimoniul natural, într-o schemă integrată de dezvoltare care să se sprijine pe fonduri europene şi naţionale” (sursa: AGERPRES). Şi ca să sune mai englezeşte, deci mai „cool”, cică ministrul a invitat societatea civilă să îşi desemneze reprezentanţii la această reuniune şi a numit grupul de lucru „task force Roşia Montană”, de parcă nu s-ar fi găsit cuvinte româneşti pentru aceasta. Şi bine-ar fi să fie o realitate cu rezultate viitoare concrete, nu doar un balon de săpun plutind frumos în aer, pentru a dispărea după un timp în neant.
Ceea ce nu înţelegem noi este de ce nu se aplică un astfel de plan pentru întreaga ţară, nu doar pentru un segment din teritoriu? Pe de altă parte, într-o emisiune de la postul de televiziune Antena 3, se discuta că Fondul Proprietatea intenţionează să privatizeze o serie de obiective economice, printre care Aeroportul Otopeni şi Portul Constanţa, pornind de la vechile preţuri, deci pe mai nimic. Ori acest lucru ni se pare de-a dreptul un act de inconştienţă, atât timp cât aceste obiective sunt „puncte strategice de interes naţional”. Oare n-ar trebui ca Statul român să deţină cel puţin partea esenţială a infrastructurii căilor feroviare, rutiere, navale şi aeriene, mai ales acum când conflictele armate se apropie tot mai mult de graniţele României?! Astfel de acţiuni, precum distrugerea obiectivelor economice, înstrăinarea resurselor naturale, retrocedările abuzive, privatizările păguboase, demitizarea eroilor şi minimalizarea istoriei, precum şi stâlcirea limbii române, nu pot fi numite decât „atac la fiinţa naţională” cum spunea cineva. Un popor rămas fără bogăţiile sale cele mai de preţ nu poate avea nici un viitor. Cât despre „resursele umane”, cum se obişnuieşte mai nou să fie calificaţi oamenii activi, ce să mai spunem, când cel puţin două milioane din forţa activă a ţării s-au dus prin alte părţi pentru a sluji pe la neamuri străine, lăsând în urma lor numai regrete şi drame familiale? De ce? Pentru că cei aflaţi în clasa conducătoare n-au ştiut să investească în oameni şi să-i păstreze pentru a contribui prin munca lor la prosperitatea ţării.
La orizont se adună nori negri şi dinspre viitor vin tot felul de ameninţări şi grozăvii, după cum spun „gurile rele”, ba că în curând ne va paşte o nouă criză economică, ba că va începe războiul ori va veni un nou cutremur devastator. Şi cum acestea n-ar ajunge, se mai întrevăd noi valuri de refugiaţi, atacuri terotiste tot mai frecvente, o criză planetară în ceea ce priveşte hrana şi apa, provocate de risipă, poluare excesivă şi încălzirea globală etc.. Unde mai pui „pericolul din umbră”: duşmanul nevăzut care pândeşte din microfaună, noii viruşi (precum ZIKA), viruşii mutanţi şi bacteriile de tot felul, aducând cu ei boli cumplite. Şi multe alte pericole, văzute şi nevăzute, în faţa cărora nu întotdeauna putem ieşi învingători.
Este oare România pregătită pentru toate aceste confruntări viitoare? Se pare că nu, atât timp cât numai se discută şi nu se face. Să nu uităm nici de marile corporaţii care au o influenţă tot mai mare şi mai nefastă în lume, pentru că ele se îmbogăţesc prin sărăcirea „dirijată” a unor ţări. E greu de crezut că Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului, care reprezintă şi ele „entităţi non-statale”, ar avea un interes sincer ca România să prospere, ci mai degrabă ca ea să rămână mereu îndatorată şi să plătească dobândă după dobândă la nesfârşit, iar guvernanţii noştri, aşa cum a dovedit-o realitatea, ca să rezolve problemele urgente şi situaţiile de criză ori ca să aibă de unde fura, s-au tot împrumutat, ştiind că nu vor plăti ei, căci toţi au salarii şi venituri imense, ci omul de rând. De ce ne-am mira atunci că circa 40% din populaţia ţării se află în stare de sărăcie ori la limita sărăciei. Nici chiar băncile interne nu se lasă mai prejos, încât mulţi oameni se plâng că, din cauza a tot felul de taxe şi comisioane bancare, au scos din bancă mai puţini bani decât au depus.
Singura speranţă a românilor este ca cel puţin după alegerile viitoare să se instaleze la putere oameni corecţi şi cu o înaltă ţinută morală, patrioţi adevăraţi, care să nu se închine în faţa nimănui, să ştie să negocieze de la egal la egal cu toţi străinii care vor să îngenuncheze România, să implementeze cu adevărat proiectul de dezvoltare durabilă pe termen lung şi să schimbe în bine destinul ţării, pentru a face faţă oricăror provocări ale viitorului. Noi votăm pentru această schimbare!
Mihai Trifoi
