Pe două, trei şi patru roţi
…Mă pregăteam să vizitez Ayuttaya, vechea Capitală a Regatului Siam, un obiectiv cultural excepţional (de care puţină lume a auzit prin România) şi nu mă hotărâsem cu ce să mă deplasez. De elefant mă săturasem. Bicicletă n-aveam. De fapt, doar în imensa China mai vezi „velocipedişti”, întrucât în celelalte ţări asiatice mopedele fac acum legea. Fiindcă au multe avantaje: sunt ieftine ca preţ, consumă puţin carburant, se conduc uşor, iar parcarea ( o mare problemă în orice localitate aglomerată) se rezolvă foarte simplu. Motoretele au însă o mare hibă – poluează masiv, mai ales dacă sunt folosite intens.
În parcarea din faţa hotelului unde stăteam în Bangkok aşteptau mai multe categorii de „taximetere”. Pe două, trei şi patru roţi. Erau motorete, tricicluri, camionete descoperite şi câteva autoturisme galbene având înscriţia tradiţională pe acoperiş. Primele trei categorii oferă servicii proaste, însă costă puţin.
Motoretele nu au decât un singur loc în spatele conducătorului. Te ţii zdravăn de tipul care conduce, de regulă, nebuneşte, făcând slalom periculos în trafic. În schimb, ajunge foarte repede la destinaţie. Din păcate, nu poţi lua bagaje cu tine, însă pe distanţe scurte şi atunci când te grăbeşti, reprezintă o soluţie.
Vehiculele hibrid pe trei roţi sunt tradiţionale în Orientul Îndepărtat. Azi ricşele nu mai sunt trase de un „alergător” sau de vreun biciclist, ca odinioară, fiind şi ele motorizate. Un fel de “tuk-tuk”-uri mai mici. Te suflă vântul în ele, stai incomod şi zgâlţâie al naibii.
Ce urmează? Camionetele. Nu mi s-au părut bune pentru turişti; merg prea încet, la distanţă scurtă unele de altele. „Manivelele” de la volan îi claxonează insistent pe posibilii clienţi,împuindu-ţi capul. Cocoţat pe platforma unui asemenea camionaş nu poţi sta decât în picioare, sprijinindu-te de nişte bare transversale. Când vrei să cobori, apeşi pe un buton şi o sonerie îi ţârâie celui din cabină, care opreşte prompt.
Pentru localnici este practic şi avantajos un asemenea mijloc de transport privat – nu public – la preţuri acceptabile, de aceea mulţi îl utilizează cel mai mult.
Boierii însă iau taxiul.
Popas în Ayutthaya
Auzisem multe despre vechea Capitală Sfântă a Siamului, Ayutthaya, care se găseşte relativ aproape de Bangkok, fiind situată pe ambele maluri ale cunoscutului Râu Chao Praya, ce străbate şi actuala Capitală a Thailandei. Îmi rămăsese în memorie o poză celebră, socotită emblema oraşului. Se vedeau nişte ramuri groase, contorsionate ale unui copac uriaş ce îmbrăţişau protector (sau acaparator, depinde cum o luăm) capul unei statui a lui Buddha. Aveam de-a face cu o imagine deja sacră!
Într-adevăr, secvenţa este de milioane, reprezentând o compoziţie superbă, creaţie a naturii sălbatice. În multe locuri din lume există felurite obiective celebre, după cum bine ştiţi, obeliscuri, statui, turnuri, clădiri, monumente, viaducte, biserici etc, ce constituie imagini-simbol ale localităţii. Ca atare, străinii se duc glonţ acolo, aşezându-se ostentativ în faţa lor spre a fi imortalizaţi. „Uite, şi eu am fost acolo!”, vor spune apoi cu mândrie.
Identic a procedat şi băiatu’. Doream „să mă trag în chip” la fel ca toţi ceilalţi compagnoni, deci m-am grăbit spre vechiul templu Wat Phra Mahathat unde se afla „minunea”. Numai că aici am dat peste o forfotă nebună, mai ceva ca în preajma tabloului cu …Mona Lisa de la Luvru! Întrucât Capul lui Buddha capurat de copac se găseşte destul de aproape de sol, eşti nevoit să te aşezi pe vine ca să intri în cadru. Or persoanele corpolente nu izbutesc o asemenea figură. Ca atare, organizatorii locali aduseseră câteva…scăunele. Stăteai la coadă, luai rapid loc, ţi se făcea o poză şi…altul la rând.
Cu chiu, cu vai am izbutit până la urmă să mă instalez câteva secunde pe un taburet, luând faţa unei babete ce m-a boscorodit în spaniolă. „Vaya con Dios”, i-am replicat şi brusc s-a potolit. Credea că sunt…rus şi un înţeleg ce spune!
Finalmente, a ieşit o poză super, după cum o puteţi admira!
Abia pe urmă am luat la pas situl, care de un sfert de veac face parte din patrimoniul UNESCO. Odinioară, în perioada de glorie, avea în jur de 4.000 de temple. Azi întâlneşti doar ruine, lăcaşuri de cult degradate, precum şi însemne ale felului de viaţă tradiţional thailandez. Mi-am notat nişte nume greu de ţinut minte,dar importante pentru cunoscători: Wat Yai Chai Mongkol, unde poate fi admirată o statuie uriaşă a lui Buddha Culcat (în mai multe locuri l-a întâlnit pe liderul spiritual într-o asemenea „poziţie nefirească”- cum ar zice fostul arbitru internaţional Ion Crăciunescu), Wat Phra Si Sanphet, cu cele trei imense pagode ale sale, Chai Watthanaram, Viharn Phra Mongkol Bophit, unde poate fi admirată o uriaşă statuie de bronz a lui Buddha, cea mai mare din Tailanda.
Se spune că locuitorii din Ayutthaya ar fi folosit pentru prima dată noţiunea de „farang”, adică „alb”, pentru a desemna un străin.
Mie nu mi-a zis nimeni în faţă aşa, poate doar pe la spate… Oricum, e de preferat decât „gipsy”…
Cum mi s-au părut asiaticii ?
Fiind la episodul ce încheie actualul serial de călătorie, se cuvine să trag, carevasăzică, nişte concluzii. Fascinat de Orientul Îndepărtat am consacrat ultimele trei mari voiajuri mirificului spaţiu din perimetrul Asia-Pacific, mai puţin vizitat de români: datorită distanţelor foarte mari, dar şi a costurilor substanţiale.
Umblând hai-hui pe acolo se cheamă că mi-am făcut o impresie, cât de cât, despre locuri, istorie, tradiţii, băştinaşi şi modul lor de viaţă. Numai că pe semenii cu ochii mijiţi e cam greu să-i „citeşti”. Politeţea, surâsul lor te dezarmează. Practic nu ştii niciodată ce gândesc cu adevărat, deşi zâmbesc mereu.
Noi, europenii, mai ales latinii, ne exteriorizăm, debordăm de prietenie, spunem pe şleau ce opinii avem, facem multe gafe, însă nu suntem falşi. Nu zic că ei ar fi, ci doar că se autocenzurează foarte bine, adevăraţi maeştri ai disimulării. Poate greşesc, şi atunci îmi cer scuze.
Ţin minte un episod semnificativ în acest sens, care s-a petrecut în urmă cu …35 de ani!!! La prima mea deplasare în China, am avut drept translator un tânăr excepţional, ce studiase timp de mai mulţi ani la Bucureşti. Vorbea corect româneşte, era cult, avizat în toate cele. Normal, după două-trei zile de stat „bot în bot”, ne-am „împrietenit”. Mai mult eu am avut acest sentiment, deoarece în Asia oamenii nu-şi dechid sufletul atât de repede.
La un moment dat, printre multe altele, m-a întrebat „Ce mai face meşterul Colibaba?” Am rămas „open-mouthed”, cum zic britanicii, gata să-mi intre muştele în gură! Era, se înţelege, vorba de celebrul meşter olar de la Rădăuţi (Constantin), intrat astăzi în legendă. Noroc că fusesem pe acolo şi-l cunoscusem personal. Câţi români ştiau pe atunci de el? Amicul Ţu (aşa se numea) era un personaj instruit, inteligent, agreabil.
Ei bine, vreme de 30 de zile cât am stat împreună, nu s-a eschivat o dată de la program, deşi văzuse obictivele de zeci de ori. Atunci am vizitat cât pentru o viaţă, am mâncat şi băut împreună, am râs şi cântat, mi-a explicat tot felul de subtilităţi ale lumii asiatice. Însă, în mod cu totul curios pentru mine, nu a făcut nici o confesiune despre el şi familie. Totuşi, când am ajuns în oraşul său natal, Shanghai – unde nu mai fusese de doi ani, deoarece costa mult şi fusese foarte ocupat – i-a scăpat nu ştiu cum informaţia. Atunci, entuziamat că îi pot face un bine, „i-am dat liber” pentru o după-amiază, îndemnându-l să-şi viziteze măcar pentru câteva ore părinţii. Suprins, m-a refuzat categoric, deşi insistam. „Obligaţia mea este să-ţi fiu ghid şi translator. Problemele mele personale nu-s deloc importante. Pot aştepta!”
M-a uluit. Mă uitam la el şi nu-mi venea să cred, gândindu-mă: care dintre noi, românii, având o asemenea pleaşcă ar renunţa? Pun pariu că nimeni!
Păreri subiective
Aşadar să revin la opiniile subiective şi superficiale ale subsemnatului despre asiatici. Deşi am cunoscut o mulţime de „omuleţi cu ochii oblici”, tot nu ştiu în realitate ce sentimente îi animă, ce gândesc şi cum ne preţuiesc. Cred că…mizerabil, de cele mai multe ori!
Din punct de vedere al aspectului, majoritatea lor (indiferent de sex) sunt de statură scundă, firavă, dar extrem de puternici şi agili. Au tenul galben sau măsliniu, părul drept, negru ca abanosul. Blonde nu există! Nici chiar vopsite, aşa că acolo bancurile pe această temă nu există.
Toţi îţi arată o politeţe exagerată. Care uneori te cam stânjeneşte. Eşti mereu nevoit să te înclini, să faci plecăciuni drept răspuns la salutul lor ceremonios. Vorbesc încet, aproape şoptit, încât dacă stai rău cu „trompa lui Eustache, ciocănelul şi scăriţa” te-ai ars. Niciodată nu ridică tonul. Păşesc mărunt şi gesticulează foarte puţin. Sunt punctuali, mănâncă puţin, nu fac abuz de alcool. Te privesc mijit şi îţi zâmbesc enigmatic.
Iar ca să fac o glumă, dacă îi jigneşti profund, te „taie în bucăţi şi de îndeasă în geamantane”, vorba cuiva.
Impoliteţuri, gafe, pozne
În general, asiaticii, nu doar cei instruiţi, ci şi oamenii simpli, se arată extrem de preocupaţi de felul în care se comportă în societate. Probabil că la fel procedează şi în particular. Se simt jigniţi atunci când un străin comite impoliteţuri, face gesturi nepotrivite ori are reacţii pe care ei le consideră ofensatoare.
De exemplu, sunt deranjaţi dacă interlocutorul poartă o discuţie stând cu mâinile în buzunare, dacă vorbeşte prea tare şi îi bate amical pe spate (cum fac yankeii). De asemenea, le repugnă ca în timpul mesei să vorbeşti cu gura plină, să gesticulezi, iar la restaurant să baţi cu cuţitul în farfurie sau în pahar ca să atragi atenţia chelnerului.
Nepoţii Unchiului Sam se sinchiesc cel mai puţin de asemenea „preţiozităţi”ale etichetei asiatice. Fiind doldora de dolari (ceea ce scuză în opinia lor aproape orice) nu-şi bat capul cu politeţuri, comportându-se degajat, neprotocolar, ca la ei acasă. Fac gesturi ce li se par fireşti, banale, comiţând adesea gafe. Nu din dispreţ faţă de gazde, Doamne fereşte, ci fiindcă nu le pasă. Ştiţi replica obişnuită a oricărui yankeu? „I don’t care !”
Probabil că de aceea băştinaşii se retrag în cochilia lor în faţa străinilor şi adoptă o atitudine prudentă, rezervată. De fapt, este o mare deosebire de comportament, ce vine din diferenţa de cultură, rafinament şi civilizaţie a naţiunilor,ce ţine de veche tradiţie şi religie.
De aceea, dragii mei, este bine să vă duceţi în Orient pregătiţi, să aveţi habar de regulile elementare de comportament într-o lume atât de aparte.
000
…Aceste gânduri fiind spuse şi aşternute pe…ecranul computerului cu mult înainte de plecare, nu-mi rămâne decât să mă las în voia lui Dumnezeu, Allah şi Buddha, sperând să mă întorc cu bine. Şi să vă povestesc despre noile mele preumblări prin imensa zonă Asia-Pacific într-un alt jurnal de călătorie.
Nu pe foarte curând!
Horia C. Deliu
