Urmând povaţa mahoutului
În episodul anterior am povestit despre plimbarea mea pe elefant în Cambodgia. Ei bine, după… „descălecare” ( care s-a produs în cazul meu în anul 2012, faţă de alte personaje cu adevărat ilustre din istorie) i-am urmat povaţa mahoutului şi am vizitat un lăcaş de cult dedicat elefantului alb.
Trebuie ştiut că pachidermul albinos (o raritate) reprezintă în mitologia hindusă simbolul respectului suprem faţă de monarh, dar şi un semn al norocului, pentru cine-l vede. De asemenea, atunci când îl pomenesc credincioşii fac trimitere involuntară la venirea pe lume a lui Gautama Siddartha, liderul lor spiritual suprem, cunoscut sub numele religios de Shakyamuni. Nimeni altul decât veneratul Buddha, care considera viața un izvor de suferințe și de iluzii, propovăduind renunțarea la orice plăceri lumeşti, în schimbul reîncarnării.
Un zeu în conştiinţa populară
Buddha a devenit încă din timpul vieţii un zeu în conştiinţa neamului său, fiind un excelent orator şi propăvăduitor la ideilor sale, cu sute de milioane de adepţi. Este interesant de spus că au existat anumite voci răzleţe în Occident care au declarat încă din 1854 că viaţa sa reprezintă un mit, iar el ar fi fost „o fiinţă imaginară”.
Nu vrem să intrăm în vreo polemică religioasă, Doamne fereşte, ci doar prezentăm pentru cititorii noştri mai puţin familiarizaţi cu asemenea chestiuni orientale, diverse puncte de vedere.
Legenda spune că înainte de a-l naşte pe Buddha, Regina Mayadevi a visat un pachiderm de culoarea laptelui, ce ţinea cu trompa o floare de lotus, semn că micul prinţ va fi un om însemnat. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Majoritatea surselor menţionează că ilustrul personaj a văzut lumina zilei în anul 556 î.Hr. la poalele Munţilor Himalayei, în Lumbini, din Nepal. O mică localitate ruptă de civilizaţie. Dar care va deveni în curând un fel de Mecca, întrucât chinezii s-au hotărât să investească enorm (în jur de trei miliarde de dolari) în modernizarea modestei aşezări montane.
Va fi amenajată infrastrucura, se vor construi temple, hoteluri moderne, un aeroport internaţional, spaţii comerciale, un mare centru de conferinţe, acordându-i-se o importanţă excepţională modestei aşezări Lumbini. Pe care am de gând să o vizitez la anul…
Alte izvoare budiste afirmă că Shakyamuni a trăit aproximativ între 623 şi 543 î.Hr. Abia după ce tânărul principe şi-a împlinit potențialul de dezvoltare personală – aşa numita „Luminare” („Bodhi”), – acumulând suficientă Karma pozitivă, a primit titlu de Buddha ( cu sensul de „Cel treaz”, care veghează).
Când am fost în Tibet mi-a fost dat să aflu mai multe desluşiri referitoare la Buddha şi isprăvile sale. Am reţinut că a existat un lung ciclu al reîncarnărilor, absolut necesare pentru a putea pătrunde în Nirvana. Abia când a atins ultimul stadiu i-a conferit faimosului gânditor şi predicator religios titlul de Sakiyamuni („Întemeietorul”). Există însă şi alte divinităţi din aceeaşi familie, precum Addibuddhu („Creatorul Universului”), Maitrey (Viitorul Buddha) şi ultimul din suită, aşa-numitul Vachparani, el încheind lista celor vreo mie de ipostaze ale transformărilor.
Se spune că Buddha şi-a propăvăduit învăţăturile sub… cerul liber, predicând în faţa asceţilor şi sihaştrilor, a oamenilor simpli, făcând tot mai mulţi prozeliţi. La început ideile sale s-au răspândit doar în India, apoi graţie discipolilor care au plecat în lumea largă propovăduind preceptele simple ale filosofiei sale, tot mai mulţi oameni au aderat la ele.
Urmat de cei mai apropiaţi învăţăcei, Buddha a hoinărit toată viaţa predicând „Legea cea Bună”. Era ferm convins că numai suferinţa constituie sensul existenţei, ea fiind cauzată de pofta de viaţă ce poate produce neumărate reîncarnări.
Manifestări incredibile ale veneraţiei pentru Sakiyamuni
Prin peregrinările mele în Orientul Îndepărtat am văzut felurite manifestări ale credinţei şi veneraţiei pentru Sakiyamuni. Unele m-au înduioşat, altele m-au şocat. Dau în acest sens exemplul unor credincioşi tibetani, care merg în pelerinaj la importante lăcaşuri de cult…târându-se în salturi (!?) kilometri întregi, ca semn al penitenţei şi umilinţei.
Sunt echipaţi cu nişte şorţuri sau mici saltele prinse de talie, iar în mâini au nişte mănuşi grosolane din piele, pentru a-şi proteja genunchii şi palmele. Cât se poate. Este un spectacol uimitor să vezi aceşti pelerini cum se chinuie. Fac doar câţiva paşi, după care parcă…”plonjează”, aruncându-se la pământ, spunând cuvinte rituale. Şi apoi o iau de la început.
Ţinta lor finală este vestitului Templu Jokhang (cel mai Sfânt lacaş budist din Tibet), în faţa căruia se prosternează. Ajuns şi eu acolo mi-am scos în semn de admiraţie…căciula (neavând pălărie), un interesant accesoriu vestimentar cumpărat în Lhasa.
În interior, ca şi în impunătorul Palat „Potala” (reşedinţa conducătorului Dalai Lama) există nenumărate încăperi, nesfârşite culoare labirintice şi întunecate, neaerisite. În absenţa curentului electric (!) lumina chioară provine de la lumânările din seu de yac – singurul mamifer ierbivor care poate trăi la 4.000 metri altitudine – feţele noastre căpătând o paloare cadaverică. Domneşte un fum înecăcios, produs şi de miile de beţişoare parfumate ce ard încontinuu. Mie, cel puţin, atmosfera mi s-a părut irespirabilă. Însă ceea ce poţi vedea, compensează cu vârf şi îndesat. La tot pasul se aud şoaptele călugărilor şi ale credincioşilor, un fel de incantaţii.
Invocaţii sacre
– Ce spun?, am întrebat-o pe ghidă.
– „Mantre”!
– Aha!
– Sunt nişte invocaţii sacre, magice. Pot fi doar câteva cuvinte, chiar…silabe, dar de regulă reprezintă propoziţii cu semnificaţie spirituală. Se repetă de neumărate ori până declanşlează un efect binefăcator asupra propriei fiinţe.
– Serios?
– Da, te ajută să ieşi dintr-o depresie, să depăşeşti o stare de spirit negativă, aducându-ţi linişte şi împăcare cu tine şi ceilalţi.
– Pare prea simplu.
– Aşa este, eu am prezentat sintetic conceptul. Sigur, că sunt tehnici speciale, ce ţin de modalitatea în care se spun aceste „rugăciuni”. Ele pot fi însoţite şi de o melodie armonioasă, unele se repetă cu voce tare, dar şi în gând, se intercalează cu pauze pentru meditaţie, în timp ce credincioşii mişcă la infinit o morişcă rituală. Mantrele i-au susţinut pe orientali sute, chiar mii de ani, din punct de vedere spiritual, dar şi fizic. Mai nou aceste experienţe asiatice s-au răspândit tot mai mult şi în Occident.
Impresii copleştitoare
Vizitatorul ajuns la Palatul Potala trece fie prin simple odăi liliputane pentru călugări, fie prin săli impresionante în care se află statui gigantice din aur ale lui Buddha, dar şi stupe acoperite cu mii de pietre preţioase. Stupele sunt nişte sarcofage uriaşe ce adăpostesc rămăşiţele pământeşti ale unor înalţi prelaţi.
De cele mai multe ori credincioşii budişti se mulţumesc cu traiul mizer de pe pământ, fiind convinşi că „dincolo” îi aşteaptă reîncarnarea şi o viaţă fericită. Cine a săvârşit aici numai fapte bune şi a avut o karmă pozitivă, acolo se va reîncarna în zeu, semizeu sau om. De nu, va ajunge vai de capul lui, animal ori fantomă.
Karma înseamnă acțiune şi constituie un concept filosofic şi religios ce nu se manifestă neapărat în actuala viață. Poate fi în una viitoare ori în altele. Cert este că indiferent de existenţa fizică sau spirituală a cuiva, în mod inevitabil trebuie să fie şi o urmare.
Punere în temă înainte de un nou voiaj asiatic
Se înţelege, că despre Buddha s-au scris nu…articole de ziar şi tomuri, ci rafturi întregi, biblioteci chiar. Aşadar, cele câteva rânduri aşternute de noi „el fugitivo” se doresc doar o punere în temă şi o invitaţie la meditaţie. Oricum, popasurile la templele budiste mi-au folosit, fiindcă am înţeles mai multe despre această filosofie de viaţă. Plus că am ajuns teafăr acasă.
Ba mai mult, mi-a dat un impuls să o pornesc foarte curând spre a vedea şi alte minunăţii ale Orientului Îndepărtat aflate la peste 10.000 de km. de casă, precum Java, Borneo, Sumatra, Jakarta, Borobudur, Paua Noua Guinee, Kuala Lumpur, Singapore etc.
La data când citiţi aceste rânduri s-ar puta să fiu „în aer” – la propriu – în drum spre acele tărâmuri fabuloase.
Am înţeles; mi-aţi urat deja cu căldură, „Drum bun!”
Călătoria cu „Airbus 380”, deocamdată, un vis…
Deşi am zburat cu cele mai mari avioane pentru pasageri, încă n-am avut parte de serviciile gigantului „Airbus 380”. L-am urmărit entuziasmat decolând şi aterizând la Hong Kong şi Bangkok, oferind un veritabil spectacol aeronautic. Doar „Concorde” m-a impresionat la fel de mult, când l-am văzut prima oară la New York sosind de la Paris.
În toamna trecută am sperat că voi avea o surpriză agreabilă după escala de tranzit din Doha cu destinaţia Bangkok. După cohorta de pasageri gata de îmbarcare în care mă aflam (vreo 600 de indivizi), mi-am zis că precis ne vom urca în „A 380”. Însă n-a fost să fie, ci ne-a trasportat un „frate” mai mic.
„Airbus 380” constituie cea mai mare aeronavă actuală – cu două punți complete – şi are capacitatea de a primi aproape 900 de pasageri. Cât o comună întreagă!!! Avionul este cvadrimotor, cu o autonomie de până la 15.200 km. Prima companie care a folosit acest model a fost „Singapore Airlines”. Deci de data aceasta voi fi foarte aproape de a-mi atinge ţinta.
Dacă iar n-o să am şansa să călătoresc cu o asemenea „pasăre” argintie super-dolofană, ce mă fac? Oricum, până nu reuşesc isprava, nu renunţ…(Va mai urma doar un singur episod).
Horia C. Deliu
