În cadrul celei de a IX-a ediții a Festivalului Național coral „George Sbârcea”, organizat de Fundația „Mihai Viteazul” Sfântu Gheorghe, în perioada 27 – 28 mai a.c., a fost cuprinsă comunicarea „George Sbârcea despre bogăția sufletului și artei lui George Enescu” a prof. Dr. Nicolae Bucur – Universitatea Sapienția Miercurea – Ciuc.
George Sbârcea despre bogăţia sufletului şi artei lui George Enescu
Muzicologul, compozitorul, scriitorul George Sbârcea (n. 23 martie 1914 – d. 27 iulie 2005) este una din personalităţile proeminente ale artei şi culturii româneşti, dar şi europene. Am avut fericitul prilej să-l cunosc personal, să-i prezint propria-mi familie, ne-a răspuns cu multă amabilitate la invitaţiile noastre culturale, neuitatele serate literar-muzicale sau aniversările unor personalităţi. Mi-a acceptat dialogurile şi interviurile cu o generozitate ieşită din comun, am reuşit câţiva ani la rând să întreţinem o corespondenţă elegantă, plină de loialitate şi chiar de o măgulitoare prietenie. Am simţit din partea domniei sale acea afecţiune şi dispoziţie sufletească pe care o are magisterul faţă de discipol.
Acele puţine, totuşi, convorbiri cu George Sbârcea, mi-au dat prilejul să constat că valoarea unei opere stă în posibilitatea ei de a se lăsa descoperită mereu, de a aduce noi elemente argumentative, de a-i deschide continuu structura ei dinamică, dar şi sentimentală, simbolică şi încărcătura mesagistică. Cred că domniei sale îi pot atribui aceste vorbe: „Numai cultura şi arta ne pot îmblânzi”. M-am apropiat şi am savurat „opera” şi „lecţiile” spuse şi scrise de George Sbârcea (cu pseudonimul artistic Claude Romano). Cu deosebit interes l-am admirat pentru prelegerile sale privind „arta şi sensurile muzicii”, apoi viaţa şi opera marilor muzicieni (inclusiv cele rostite pe micul ecran). Amintim aici şi „mângâietoarele” popasuri făcute spre „fenomenul muzical” şi „fizionomia muzicii”, înţelegerea şi imaginea interpretativă a muzicii sau modalitatea de-a te invita să pătrunzi în „labirintul” unor artişti geniali şi a face acele „călătorii” în „Oraşele muzicii” pe calea undelor radioului şi-n „serialul televizat” de acum cinci decenii şi ceva (1966). Toate aceste rendez-vous-uri pline de reflecţie şi spiritualitate, încărcate de nobleţe au uşurat calea melomanului de a trăi la tensiune „sentimentele” exprimate de un Beethoven sau Brahms, Chopin sau Schubert, Enescu sau Bartók ş.a. În cartea Veşnic tînărul George Enescu, Editura Muzicală, Bucureşti, 1981, care ocupă un loc central în biblioteca mea, am cu o frumosă dedicaţie a autorului. George Sbârcea îi consacră XIII capitole genialului muzician. Din Prefaţă deja ne întâmpină aceste cuvinte: „Avînd harul geniului, o pregătire artistică superioară şi un larg orizont intelectual, prea conştiincios spre a căuta să profite de pe urma renumelui şi prestigiului său ca artist al violinei, George Enescu a trăit şi a îndurat, tot ce într-un veac agitat ca al nostru, un muzician a putut să îndure spre a dobîndi şi a-şi păstra independenţa morală. Ea i-a fost indispensabilă creaţiei, vioara şi bagheta fiind doar unelte ce-i asigurau existenţa materială. Datorită lor a fost liber să se consacre compoziţiei.” Reiese că numai patru din cele douăsprezece luni ale anului erau consacrate creaţiei, pentru ca în rest să dea concerte în ţară şi peste hotare. Din mărturisirile făcute la sfârşitul vieţii notăm şi această indignată exclamare a lui George Enescu: „Cum poţi să te pasionezi pentru o simplă vioară, cînd iubeşti toată muzica, marea muzică ?”
Enescu a fost conştient de faptul că deplina punere în lumină a creaţiei sale şi a valorii ei va urma abia după moartea sa. Era cu atât mai mult îndreptăţit s-o creadă cu cât nu fusese scutit, cu toate succesele şi admiraţia de care se bucurase, de înfrângeri, de lipsa de înţelegere a criticilor şi a publicului nu întotdeaua şi peste tot la fel de receptivi faţă de înnoiri. Discreţia şi modestia artistului le desprindem şi din aceste mărturii ale lui G. Sbârcea: „Convins că menirea sa este creaţia şi nu interpretarea, opinia nutrită despre propria sa activitate concertistică a avut mereu o rezonanţă amară, odată ce vioara şi bagheta erau pentru dimensiunile sale doar mijloace efemere de exprimare, chiar dacă faima lui s-a răspândit de pe urma lor. Şi-a cheltuit multiplele înzestrări şi energia aproape fără limită într-un şuvoi dezlănţuit, fără să uite vocaţia sa adevărată de făuritor al unei lumi noi în muzică.” Din discuţiile purtate cu „dascălul” meu am mai aflat că Enescu nu s-a complăcut prea bucuros în ipostaza de mare artist al violinei, simţindu-se chiar stînjenit în bătaia reflectoarelor interesului manifestat faţă de artistul virtuoz. De asta, de câte ori n-a putut să evite solicitările unor muzicieni consacraţi sau începători, – îmi spunea – a preferat să-şi acompanieze confraţii la pian, rolul acesta potrivindu-se desăvârşit cu modestia sa, cu dorinţa de a sluji muzica din umbră. Nu putem să nu-i remarcăm spiritul larg, confidenţa amicală a magistrului asupra discipolilor săi, dar şi unor artişti de o anumită înzestrare, cu care stabilea de la început raporturi colegiale. Înrîurirea aceasta nu a fost doar de natură strict artistică, ci – aşa cum mărturiseşte unul dintre discipoli – determinantă şi din alt punct de vedere. Fără să aibă o poziţie pragmatică în relaţia dintre maestru şi elev, el tindea să scoată din materialul uman personalitatea manifestată nu doar în actul tălmăcirii muzicale, ci şi în contactul cu viaţa. Enescu a crezut cu tărie în fuziunea, în identitatea dintre om şi artist, având certitudinea că artistul mare este şi un om desăvârşit sau, inversând silogismul, doar un om cu adevărat mare poate fi şi un mare artist.(Cf. Veşnic tînărul George Enescu, p.131).Yehudi Menuhin a fost unul dintre discipolii care-şi aminteşte de Enescu ca pedagogul ideal, vioara la el „vorbea” şi tălmăcea gânduri, sentimente, impresii, înfiorări. „A existat în modul de predare a lui Enescu un ton, care era numai al său, ton rezultat din stima sa faţă de om şi din bogatele sale cunoştinţe şi experienţe. Sesizarea spontană a calităţilor şi defectelor discipolilor, aflarea celor mai adecvate căi de a le dezvolta înzestrările şi elimina lipsurile sînt exemple unice de inteligenţă pedagogică.” (Cf. Veşnic tînărul George Enescu, p.132).
Personalitatea enesciană pe care ne-a lăsat-o George Sbârcea prin această carte devine un adevărat dar spirtual, o măreaţă imagine a pedagogului, artistului pentru care muzica nu a fost o realitate estetică de sine stătătoare, ci expresia complexă a simţirii, a gândirii, a sensibilităţii umane. „Muzica răscoleşte toate sentimentele; şi, ca după o furtună, sufletul liniştindu-se, devine mai bun, mai îngăduitor, mai nobil”, spunea undeva V.Conta.
Bogata zestre de scrieri pe care ne-a lăsat George Sbârcea, este în bună parte rodul acelor întâlniri pe care le-a avut, cum însuşi ne mărturiseşte, în calitate de cronicar muzical, de membru în jurii naţionale şi internaţionale, de impresar sau simplu auditor al numeroaselor concerte, recitaluri, spectacole lirice, festivaluri în ţară şi peste hotare, cu dirijori, artişti instrumentişti, cântăreţi, critici, compozitori…„ Eu le păstrez adeseori şi autografele, dedicaţiile, corespondenţa, odată cu interviurile, cronicile, portretele prin care am simţit nevoia de a-mi tălmăci impresiile. Ceea ce am reţinut în primul rând din întâlnirile acestea este suflul pasionat al muzicii, al dragostei de muncă şi respectului de om ce trece deopotrivă peste manifestările marilor şi ale mai puţin marilor artişti pe care i-am cunoscut.
Paginile ce urmează nu sunt fructul unor lungi elaborări. Ele au fost scrise spontan, câteodată pe un ton de anecdotă, întotdeauna la temperatura înaltă a entuziasmului…” (George Sbârcea, Întâlniri cu muzicieni ai secolului XX, Editura Muzicală, Bucureşti, 1984, 240 pag. cu foto. Din Prefaţa cărţii, Bucureşti, 1 noiembrie 1982).
Am în faţă câteva titluri ale autorului G. Sbârcea apărute de-a lungul anilor la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor: Ciocârlia fără moarte (Grigoraş Dinicu şi Bucureştiul lăutarilor de altădată), Dimitrie Popovici – Bayreuth (Cântăreţul pribeag 1860-1927), Tiberiu Brediceanu în slujba muzicii româneşti, Mihail Jora (Biografia unui compozitor român din secolul XX), Oraşele muzicii – vol.I, II, Darclée, Puccini (Viaţa şi opera), Rossini sau triumful operei bufe, Jean Sibelius (Viaţa şi opera), Muzica veselă, Jazzul – O poveste cu negrii şi mic dicţionar al jazzului, Când Dunărea era albastră – Povestea valsului vienez şi a familiei Strauss ş.a. (altele au fost menţionate în cartea mea „Ademenirea timpului”, capitolul Nobleţea, vocaţia şi cordialitatea maestrului George Sbârcea pp. 191- 216).
Cărţile lui G. Sbârcea au rămas până astăzi şi vor rămâne pentru multe generaţii mesaje spirituale de viaţă revărsată şi tot atâtea îndemnuri către moralitate, muzicologul, scriitorul înţelegând prin creaţie luciditate interioară şi jocul liber al gândurilor. Cărţile citite şi cele concepute pentru a vedea lumina tiparului au fost pentru distinsul cărturar ceea ce a fost şi pentru Vlădica Antonie Plămădeală: „Hrana cea de toate zilele… au fost respiraţia mea. Fără cărţi…viaţa mi se pare fără sens. Trăiesc prin fiecare carte veche sau nouă. Cartea mi se pare a fi mijlocul cel mai puternic de a mă reţine pe Pământ”.(Cf. George Sbârcea – un creator la temperatura înaltă a entuziasmului, în George Sbârcea sau armonia pe note, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2016, p.28).
George Sbârcea a fost capabil să-şi spiritualizeze viaţa, să se reinventeze permanent. A fost un creator, având acel har ca prin vorbe şi scris să te convingă, de pildă, că evenimentul comentat avea încorporat în el o anumită valoare sau semnificaţie. Pornind de la o celebră distincţie heideggeriană am putea spune că „viaţa” din cronicile muzicale ale maestrului nu se desfăşoară în preajma unor „fiinţări – simplu prezente”, ci a unor „fiinţări – la – îndemână”, pur şi simplu le intuia. Practic realitatea era „vestimentată” de sensuri, iar individul, omul trebuia „urmărit” prin procesul permanent de autoconstituire. George Sbârcea, cel puţin cum reiese din scrierile lăsate, ne dă de înţeles că indivizii se schimbă câte puţin cu fiecare acţiune pe care o fac, şi într-un final, ajung să îşi elucideze identitatea prin instaurarea unei dominante a atitudinilor. (Cf. George Sbârcea – un creator la temperatura înaltă a entuziasmului, în George Sbârcea sau armonia pe note, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2016, p. 29).
Artistul de geniu, conform concepţiei muzicologului, este voinţa de putere, deoarece el este capabil să elaboreze înţelesuri inedite. Iar ceea ce îi lipseşte „omului de rând” este tocmai acest instinct care îl face să privească lumea cu alţi ochi. Şi atunci te întrebi ce-i autocreaţia? Ea înseamnă, ar veni răspunsul, invenţie de sine. Deci sinele trebuie descoperit!
Pe George Sbârcea l-am descoperit. El ni s-a mărturisit. Patrimoniul său estetic uman ne-a fost dăruit spre înţelegere şi răspândire şi altor generaţii. Evocările, cronicile, monografiile, cărţile, povestirile despre viaţa compozitorilor şi opera acestora ne sunt prezentate, „în măsura în care frumuseţea muzicii se poate tălmăci prin cuvinte”, cum însuşi autorul ni s-a confesat.
Nicolae Bucur
