Dealul cetăţii, vara
Acum 2000 de ani şi mai bine, un munte întreg era modelat, brazdă cu brazdă şi piatră cu piatră, cu migala cu care ciopleşti un lemn. Copaci daţi la o parte şi preschimbaţi în stâlpi de susţinere, stâncă îndreptată cu dalta, pietre legate cu lut, înălţimi netezite cu hârleţul şi sapa. Pe trei hectare de pământ, de la vârf la poale, au fost ridicate terase, ziduri şi contraforturi, rânduri de fortificaţii, o acropolă. O minunăţie, spun arheologii. Apoi minunea asta a fost arsă şi pustiită. S-a întors în pământul din care s-a plămădit, s-a ascuns acolo, veacuri şi veacuri, până când, de curând, pământul a vorbit iar. Un secret a ieşit la lumină, un secret dacic, vechi de 2000 de ani.
Dealul Florilor sub zăpadă
Dealul Florilor, Covasna. Din Depresiunea Târgului Secuiesc, trebuie să urci pe firul apei, până la Valea Zânelor. Apoi, tot mai sus, de-a lungul Pârâului Mişca. Te afunzi în pădure, ajungi la aproape o mie de metri altitudine. Trei vârfuri străjuiesc ruinele cetăţii: Dolomir, Poarta Vânturilor, Copoţ. O cetate aflată la răscruce de drumuri, punctul tainic de întâlnire a Transilvaniei cu Muntenia şi Moldova. Un picior de plai, o gură de rai, ascunse acum sub un cer mohorât şi o zăpadă îndărătnică. E început de februarie, e încă frig, e vremea aceea tulbure, amorţită. „Mai bine nu urcaţi acum. Şi, în orice caz, nu singur. E plin de urşi, ruinele sunt sub zăpadă, n-o să vedeţi nimic.” E început de februarie, urşii ar trebui să hiberneze, mă gândesc. Sau poate nu. Cine mai ştie ce fac urşii azi, după toate câte le-am făcut noi, oamenii?! Zâmbesc. Nici măcar despre urşi nu e vorba. Ci despre vremea asta nesuferită. Nehotărâtă, aşa cum sunt şi eu. Acolo, sus, pe Dealul Florilor, la aproape o mie de metri altitudine, mă aşteaptă însă o cetate dacică. „Una dintre cele mai mari şi mai bine conservate cetăţi ale Regatului Dac. Unică, dacă te uiţi cum au fost amenajate terasele şi fortificaţiile în munte.”
Urmele spre comoară
Poarta spre cetate
Adrian este preşedintele Asociaţiei Culturale Cetatea Dacică – Valea Zânelor. Îmi cere să nu-i pomenesc numele, îi promit că n-am s-o fac. Însă n-a spus nimic despre prenume. Stăm de vorbă, cu o cafea în faţă, într-o sală întunecoasă, cu un televizor pornit. Vorbim despre o cetate dacică a cărei construcţie a început cândva, în secolul al doilea înainte de Hristos. Oamenii aceia care au cioplit un munte. Muntele acela care se află acum în ceaţă, sub zăpadă, la mai puţin de două ore de mers de noi. E ciudat, televizorul vorbeşte despre sutele de mii de oameni ieşiţi în stradă, Adrian îşi întrerupe povestea şi îmi spune – „am ieşit şi noi”. Cu o seară înainte, el şi prietenii lui, în centrul oraşului Sfântu Gheorghe. S-a scandat bilingv, în română şi maghiară, ideea, însă, era aceeaşi: „rezistăm”. La fel cum rezistă şi cetatea asta, veche de două mii de ani şi mai bine. O cetate trecută prin pârjolul roman, incendiată şi apoi distrusă cu totul, la începutul secolului al doilea după Hristos. O cetate intrată în uitare vreme de veacuri. Ziduri care s-au ascuns încet sub pământ, copaci care au crescut iarăşi pe locurile de unde fuseseră smulşi. Istoria s-a afundat în iarba înaltă, printre rădăcinile unei noi păduri. S-a ascuns, s-a întors în pântecele naturii din care a fost zămislită. Au rămas doar un freamăt, un foşnet, urme. Urmele din care se nasc legendele. Oameni care ar fi găsit pe Dealul Florilor aur şi monede, sau alte obiecte ciudate, piroane sau ciocane de fier. Când istoria se ascunde sub pământ, ce rămâne în urma ei sunt fiorii poveştilor. Poveşti tainice, despre o comoară uriaşă, ascunsă în pântecele unei cetăţi vrăjite. O cetate cum nu s-a mai văzut, păzită de un cocoş ce adoarme o dată la şapte ani. Abia atunci când cocoşul visează, te poţi strecura înăuntrul cetăţii, la comoară, preţ de câteva ceasuri. Trebuie să te grăbeşti, spune povestea, odată ce cocoşul se trezeşte şi apucă să cânte, vei rămâne pe vecie prins înăuntru. În alte poveşti, cocoşul e preschimbat în zâne, doar la poalele cetăţii este valea lor. Legenda e aceeaşi: odată ce ai pătruns în mijlocul zidurilor şi ţi s-a arătat comoara, vei fi vrăjit de iele şi nu vei mai putea găsi ieşirea. Alte istorii vorbesc de un şarpe uriaş care înconjoară muntele şi care tăinuieşte în mijlocul lui, bine încolăcit de pielea solzoasă, ceva nemaivăzut. Toate poveştile astea care au preschimbat zidurile unei cetăţi într-un şarpe uriaş, iar acropola din vârf în miezul comorii, n-au făcut altceva decât să păstreze vie, de-a lungul veacurilor, o istorie care s-a ascuns. Cu ajutorul poveştilor, cetatea a rezistat. Altfel.
Cuibul de vulturi
O mică parte dintr-un mare templu
Abia în secolul al XIX-lea, Dealul Florilor a fost cercetat pentru prima oară de un istoric. Omul se numea Orban Balazs, iar teoria lui era că ruinele aparţineau, cum altfel?, unei foarte vechi aşezări secuieşti. A fost pentru prima oară când au fost măsurate zidurile, terasele, poarta, drumul de acces, şi culese câteva fragmente ceramice de vase, din pastă grosieră, arse negru sau cenuşiu. Concluzia, publicată în lucrarea sa A szekeyfold leirasa (Ţinutul secuilor), era entuziastă: prin amplasarea strategică de excepţie (pe care o asemăna unui adevărat cuib de vulturi) cetatea putea să reziste în faţa oricărui inamic. Avea dreptate întru-totul, mai puţin într-o singură privinţă. Cetatea aceea nemaivăzută nu era secuiască. Abia în 1949, la mai bine de jumătate de veac de la primele cercetări, un alt arheolog, Alexandru Ferenczi, avea să infirme fără tăgadă teoria cărturarului secui. Toate artefactele descoperite pe acropolă şi pe terase erau dacice. Cercetările ulterioare, puţine, au confirmat dimensiunile uriaşe ale cetăţii. Terase late de până la 30 de metri, ziduri de 3 metri grosime. Doar că uitarea, de cele mai multe ori, este mai la îndemână decât uimirea, iar cetatea de pe Dealul Florilor a fost iarăşi abandonată. A fost nevoie, îmi spune Adrian, de un soi de adormire a cocoşului. La două mii de ani de când minunăţia asta fusese pustiită de romani şi lăsată de izbelişte, strigătul ei împotriva uitării a scos-o din pământ. La propriu. Atunci când cocoşul doarme, e rândul pământului să strige la oameni.
Muntele a vorbit
Orice covăsnean îşi va aminti asta. De fapt, pentru mulţi dintre ei, a devenit un soi de reper de măsurare a timpului. Câţi ani au fost până atunci. Şi de atunci încoace. Noaptea de 5 spre 6 noiembrie 1995. Noaptea când s-a pornit o vijelie cum neam de neamul mocanilor de aici n-a mai pomenit. Apoi potopul de apă. Apoi viitura. Apoi a vuit pământul, s-a rupt ceva în el. Adrian îşi aminteşte dimineaţa de după urgie. Liniştea în care s-a trezit. Netedă. Perfectă. Cumplită. Cum s-a uitat, ca de fiecare dată, pe fereastră, spre pădurea de pe dealul din faţa casei sale. Cum a încremenit. Cum a dat să strige şi nu a putut. Cum s-a ciupit ca să vadă că nu visează. Nu visa. Pădurea dispăruse. Dealul era gol. Neted. Perfect. Cumplit. Ca liniştea de după furtună. Şi s-a mai întâmplat ceva atunci, în noaptea aceea de noiembrie. Cetatea dacică de pe Dealul Florilor s-a arătat din pământul care o înghiţise. După aproape 2000 de ani de uitare şi de cercetări care abia i-au scrijelit suprafaţa, comoara era dezgropată şi nu mai putea fi ocolită. Muntele vorbise. Zidurile marelui şarpe ieşiseră la iveală, iar oamenii nu se mai puteau preface că nu ştiu. Nu se mai puteau ascunde în spatele unor legende cu zâne, balauri şi cocoşi. Comoara, o altfel de comoară, era aici, în faţa lor, în bătaia vântului, a iernii şi, mai ales, a oamenilor care o puteau cotropi din nou. Ceva trebuia făcut. În sfârşit.
Au trecut trei ani. Trei ani în care s-au alcătuit comisii, s-au evaluat lucruri, s-au întocmit planuri: cunoaşteţi obiceiurile, sunt ale noastre. A fost curăţată pădurea după marea vijelie. Iar în 1998, o echipă de arheologi condusă de Viorica Crişan, de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, şi Valeriu Sîrbu, de la Muzeul Brăilei, începea oficial săpăturile la cetate. N-au ştiut cum s-o numească. Nici un document al vremii nu pomenea de ea. I-au zis „Cetatea Zânelor”, în amintirea poveştilor de demult şi a văii de la poalele munţilor. De 18 ani, de când se tot sapă, anevoios, fără fonduri, cu piedici de tot felul, abia au fost decopertaţi 400 de metri pătraţi de pământ. Ceva mai mult de 1% din cele trei hectare de fortificaţii. Aurul din legende încă nu a fost găsit, dar cercetătorii susţin că au descoperit urmele unui templu. S-ar putea să fie mai mult decât credem acolo, s-ar putea să fie mai mult decât o comoară, s-ar putea ca pământul să nu fi vuit degeaba.
Cu motocicletele în templu
„Am găsit un bastion de 5 metri înălţime. În faţa acestui bastion, în primul nivel de locuire, ne-au apărut iniţial câteva gropi care ni s-au părut interesante, pentru că erau la nivelul stâncii. N-am putut înţelege, într-o primă fază, la ce serveau. Pe măsură ce am decopertat şi s-a şpăcluit, s-a curăţat terenul, am constatat că erau 7 rânduri de stâlpi, care seamănă foarte bine cu templul de la Costeşti sau chiar cu templul de la Grădişte. Acesta a fost un templu cu stâlpi de lemn. Îl putem decoperta în totalitate. Avem şi elemente specifice, o alee în imediata apropiere, o demarcare a zonei cu bolovani, pietre foarte mari care au fost puse. Putem afla materialele folosite şi ritualurile care s-au întâmplat în acel loc. E unicat.” Asta spunea entuziasmată, acum ceva vreme, doamna arheolog Viorica Crişan. De atunci, a trecut timp. Timp în care s-a ridicat din umeri, timp în care au început interminabilele dispute arheologice, timp în care cetatea a devenit suficient de cunoscută încât oamenii să-şi dorească să o viziteze. Cu motocicletele, de pildă. Doar suntem una dintre puţinele ţări europene în care îţi este permis să faci praf liniştea dintr-o pădure cu motoarele tale turate. Săpăturile au fost răscolite de cauciucuri, o muncă de luni întregi a fost batjocorită de câteva viraje în viteză. E multă muncă, bani de cercetare foarte puţini, „iar monedele nu sar în sus din pământ”, spune Adrian. Nici măcar un paznic nu poate fi plătit să aibă în grijă marea cetate. „Ăştia-s oamenii, astea sunt vremurile.” Oftează. Îmi spune că nici nu ştie cum e mai bine. Să ţină secret drumul spre cetate, fără indicatoare, fără poteci amenajate sau locuri de popas, sau să încerce să-l facă vestit în toată lumea? Templul dacic se află acum scufundat sub zăpadă. Abia dacă au început săpăturile la el. S-ar putea să se întindă cât e muntele de mare. Cine ştie? Nu a vuit degeaba pământul. Televizorul bâzâie în continuare. Sunt două mii de ani între gândurile mele şi acum. Clipesc. Mă adun. Îl întreb pe Adrian cum a ajuns la dragostea lui pentru daci.
Copilul din palme
Cetatea era aici. La o aruncătură de băţ. Nici două ore de Covasna. Nu erau atât ruinele (pentru că asta se întâmpla înainte de marea furtună), cât urcuşul, aventura şi ce găsea sus. Sus, pe Dealul Florilor, cu un templu foşnind ascuns din iarba de la picioarele lor, ei, copiii din oraş, unii români, alţii secui, împreună, prieteni (atunci când eşti copil, diferenţele astea nu sunt niciodată o problemă, abia când te faci mai mare sunt, şi nici atunci mereu). Sus, pe firul apei Covasna, până la Valea Zânelor, apoi de-a lungul Pârâului Mişca. Te afunzi în pădure, ajungi la aproape o mie de metri altitudine. Trei vârfuri se arătau semeţe: Dolomir, Poarta Vânturilor, Copoţ. Sus, la răscruce de drumuri, având la picioare un pământ ce avea să vuiască. Aşteptând, poate, să adoarmă cocoşul. Privind oraşul de la poale, oraşul celor o mie de izvoare, oraşul lor, Covasna. Şi apoi, mai departe, tot mai departe, întinderile netede ale Depresiunii Braşovului, Valea Pârâului Negru, munţii. Aşa a început totul. De sus. Privind. Apoi, a avut norocul să plece într-o tabără de arheologie. Stăteau cu corturile în inima sălbăticiei. Exact asta îi plăcea. Că erau acolo, singuri. Că abia o dată la o săptămână plecau spre primul sat, ca să-şi ia pâine. Că răscoleau de dimineaţa până seara pământul, că în el găseau cioburi, metale, monede şi pietre, că doamna lor profesoară, Viorica Crişan, le spunea că toate lucrurile astea răsfirate au mai bine de două mii de ani şi că, puse împreună, trebuiau să arate aşa, şi aşa, şi aşa. Că ea, doamna profesoară, le povestea noaptea târziu, la foc, despre cum erau dacii. Că atunci, la foc, noaptea târziu, a început să-şi imagineze viaţa lor. Că odată ce începi să faci asta, nu mai ai scăpare, fiorul a intrat în tine, indiferent de ce ai să faci când o să fii mare. Că tot atunci, în tabăra aceea, copil, a tot săpat cu un şpaclu în pământul cleios şi negru, până când pământul a devenit moale şi cenuşiu. A luat în mână pământul ăsta moale şi cenuşiu şi a alergat cu el la doamna profesoară. A întrebat-o cum se face că pământul ăsta e altfel, că şi-a schimbat şi forma, şi culoarea. Doamna profesoară a tăcut, l-a rugat să-i arate unde a săpat. I-a arătat. Adrian n-o să uite niciodată ce i-a spus Viorica Crişan. Tocmai descoperise o urnă funerară. În mâinile lui se afla un alt om. Au urmat cercetările, cenuşa a fost datată. Adrian ţinuse în mâini un copil dac, de nici patru ani, mort acum mai bine de două milenii.
Televizorul vorbeşte înainte. Adrian îmi spune că o să iasă şi în seara asta la proteste. Nu mă sfătuieşte să plec singur spre cetate. Drumurile sunt sub zăpadă, urşii s-ar putea să se fi trezit. O să-l roage pe Ion să-mi fie călăuză. Îmi întinde mâna. Nu pot să nu mă gândesc că în palma pe care o strâng s-a odihnit un copil bătrân de 2000 de ani.
Dealul Florilor este încă în ceaţă. O vreme mohorâtă, pâcloasă, şovăielnică. Sunt câteva grade peste zero, zăpada e moale acum, apoasă, clisoasă. Staţiunea de la marginea Covasnei pare şi ea adormită. Câteva maşini intră în parcarea hotelului, trec ulii pe deasupra, ţipă, zboară spre pădurile îngheţate. O iau pe urmele lor, pe jos, pe Valea Zânelor. Pustiu. Sunt urme de iepuri, de vulpi. Urşii nu s-au trezit încă. Se înserează, parcarea e plină ochi, nu se mai aud ulii, se aud cucuvele. Mai bine. Mâine, la prima oră, voi pleca cu Ion spre Cetatea Zânelor.
Şarpele de piatră
Templul sub zăpadă
Nu-i nici 8, sunt în faţa Spitalului de Cardiologie, îmi aştept călăuza. El e Ion, eu sunt Matei, avem ceva drum de făcut, să vedem până unde ne poate duce maşina. Nu ne poate duce prea mult. Odată ce ieşim din şosea, drumul devine imposibil. Zăpada se topeşte ziua şi îngheaţă în timpul nopţii, urcăm, pur şi simplu, pe un covor de gheaţă, trei paşi înainte, doi înapoi. Urcăm, alunecăm şi unul şi altul, râdem, spargem ceva din tăcerea asta îngheţată. Îl întreb pe Ion dacă e ghid. Nu e. E doar omul care face asta, fie că-i dimineaţă, fie că-i seară. Să urce zi de zi prin pădure. Pentru că-i place. Pentru că nu poate altfel. „Nu mă întreba de ce o fac”, zice, „n-o să ştiu să-ţi răspund”. E omul meu. A locuit în America 8 ani, s-a întors. Nu mai putea. „Şi acum, pe aici”, îmi zice, şi ieşim din drumul acela ca un covor de gheaţă şi intrăm abrupt în pădure, pe o potecă acoperită de o zăpadă moale, în care ne afundăm până la genunchi. Aici e. Asta e. Adevărul, taina, istoria. Drumul ăsta printr-o pădure tânără. Paşii tăi care se afundă într-o zăpadă moale, o zăpadă afurisită, care ţi se lipeşte de ghete, până când tălpile încep să-ţi mustească de apă. Clipocitul ăsta nesuferit, pas cu pas, degetele care încep să îngheţe, urcuşul pieptiş pe o potecă ascunsă. O pădure crescută în locul unei alte păduri care s-a prăbuşit. Paşii tăi deasupra unui şarpe de piatră. Şarpele lung de 30.000 de metri pe care strămoşii tăi l-au ridicat ca să le păzească templul. Un templu care e totuna cu credinţa lor. Eşti în miezul istoriei, dis-de-dimineaţă, 2000 de ani mai târziu, abia ce s-au trezit cocoşii. Aluneci, te ţii de pietre perfect şlefuite, pe care n-a apucat nimeni să le cerceteze încă. În palmele tale trece, doar pentru o clipă, istoria. Te foloseşti de ea ca să urci mai departe. E un oraş întreg care doarme ascuns la picioarele tale. A fost viu, o minune a timpurilor lui, apoi înfrânt, apoi uitat. Apoi pământul a strigat la oameni, s-a dat la o parte, iar ei l-au văzut din nou. Mai bătrân, mai trist, mai demn. Dar încă viu, acelaşi. Oraşul, cetatea noastră de sub pământ, care încă rezistă şi-şi cere dreptul la viaţă. Tainele sale abia ce au început să fie descoperite. Încă sunt acolo, în pământul peste care păşim, şi e de datoria noastră să nu-l mai lăsăm să strige. „Încă puţin”, zice Ion, „aici”. Suntem la aproape o mie de metri altitudine. Trei vârfuri străjuiesc ruinele: Dolomir, Poarta Vânturilor, Copoţ. Aici, la răscruce de drumuri, unde Transilvania se întâlneşte cu Muntenia şi Moldova. Un picior de plai, o gură de rai, ascunse acum sub un cer posac şi destulă zăpadă. Nu-i nimic spectaculos aici. O groapă peste care a nins, o plăcuţă de metal care îţi spune unde te afli. Două hambare de lemn, folosite probabil pe timpul verii, ca adăpost pentru uneltele arheologilor. Ajungem în vârf, privim oraşul de la poale, apoi departe, spre Depresiunea Braşovului şi munţi. E dimineaţă, e linişte, o păstrăm aşa. Aici a vuit pământul, aici se află comoara. Suntem într-un templu vechi de 2000 de ani. Mai privim o vreme, coborâm.
formula-as.ro
