Trecând prin veacuri ca un fir roșu, visul Unirii a dăinuit în inima și conștiința românilor, continuându-și traseul până în zilele noastre și mai departe, și îndemnând spiritele luminate la săvârșirea de fapte mărețe pentru împlinirea lui.
Acum, în Anul Centenarului, vorbind despre Unire, ar fi o greșeală să ne raportăm doar la actul unirii în sine, rupt de istoria trecută, de treptele nefericirii pe care a urcat acest popor și de suferințele îndurate pentru a-și împlini visul. De aceea se cuvine să ne întoarcem puțin în trecut, ba chiar înainte de era noastră, la timpul domniei lui Burebista (82-44 î. Hr.), cel care pentru întâia oară a reușit să unească toate triburile strămoșilor într-un stat mare și puternic, care apoi a devenit o reală amenințare pentru mărețul Imperiu Roman, ceea ce a și dus mai târziu la războaiele daco-romane, culminând cu cele din anii 101-102 și 105-106 d. Hr., din timpul regelui Decebal, și la cucerirea Daciei de către romani.
În lucrarea „Burebista și epoca sa”, de Horațiu Crișan, apărută la Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, la pagina 26 găsim o caracterizare elogioasă făcută de istoricul și geograful antic Strabon despre regele geto-dacilor din acea vreme: „Ajuns în fruntea neamului său care era istovit de războaie dese, getul Burebista l-a înălțat atât de mult prin exerciții, abținere de la vin și ascultare față de porunci, încât în câțiva ani a făurit un stat puternic și a supus geților cea mai mare parte din populațiile vecine, ajungând să fie temut chiar și de romani”.
Din păcate, după asasinarea lui Burebista în anul 44 î. Hr., statul dac întemeiat de el s-a destrămat în patru, apoi în cinci regiuni. Urmașul lui Burebista, Marele preot Deceneu, filozof, astronom, sfătuitor și colaborator al lui Burebista, devenit rege, el și-a stabilit capitala la Costești, în Munții Orăștiei, încercând să țină steagul Unirii sus, dar ca rege nu s-a ridicat la nivelul lui Burebista. Abia mai târziu, odată cu venirea la putere a lui Decebal, visul Unirii a renăscut. Conform sursei Wikipedia, statul dac condus de Decebal, deși era mai restrâns ca teritoriu, cuprinzând Transilvania, Banatul, Oltenia, centrul și sudul Moldovei, era mai puternic și mai bine organizat. În lucrarea „Istoria României în date”, de Constantin C. Giurescu, apărută la Editura Poligrafică „Crai-nou”, 1992, găsim o descriere în termeni elogioși făcută de istoricul roman Dio Cassius regelui Decebal: „Era foarte priceput în ale războiului și iscusit la faptă, știind să aleagă prilejul pentru a-l ataca pe dușman și de a se retrage la timp. Abil în a întinde curse, era viteaz în luptă, știind a se folosi cu dibăcie de o victorie și de a scăpa cu bine dintr-o înfrângere, pentru care lucru el a fost mult timp un potrivnic de temut al romanilor”.
Așadar, înțelegem că atât Burebista cât și Decebal erau văzuți în Imperiul Roman ca și conducători de stat viteji, abili și pricepuți în ale războiului, iubitori de țară și buni organizatori, stârnind astfel nu doar admirația dușmanilor, dar și teama de un stat prea puternic la nord de Dunăre. Știm deja cu toții că în cele din urmă, după mai multe războaie, armatele romane au reușit să-l înfrângă pe Decebal și să supună Dacia.
A urmat o perioadă de acalmie și o oarecare stabilitate în timpul stăpânirii romane, dar odată cu retragerea romanilor din Dacia Felix, în anul 271, lucrurile s-au complicat din nou, iar visul Unirii s-a îndepărtat iar, ca abia după constituirea voievodatelor române Moldova, Țara Românească și Transilvania visul Unirii să renască încă o dată cu și mai multă putere, el chiar fiind înfăptuit de către Mihai Viteazul, în memorabilul an 1600. Și chiar dacă acesta n-a rezistat mult timp, căci dușmanii râvneau de peste tot la pământul românesc, el a dat o nouă speranță românilor de pretutindeni, speranța că este posibil. Și-au mai trecut câteva veacuri și multe nenorociri până când soarele a răsărit din nou pentru români odată cu Mica Unire, înfăptuită la 24 Ianuarie 1859, a Moldovei cu Țara Românească într-un unic stat, sub luminatul domnitor Alexandru Ioan Cuza. Cu toate acestea, întregirea țării s-a înfăptuit mai târziu, prin Marea Unire abia la 1 Decembrie 1918, ridicând astfel România pe o altă treaptă de civilizație..
În acest context, trebuie să precizăm faptul că la realizarea acestui deziderat, care cuprinde o perioadă de circa un mileniu, la lupta pentru înfăptuirea Marii Uniri și-au închinat viața mulți oameni de valoare din toate provinciile locuite de români. Între aceștia n-au lipsit nici maramureșenii. Unul din exemplele edificatoare este chiar întemeierea voievodatului Moldova de către cnejii maramureșeni Dragoș și Bogdan.
Revenind la anul 1918, la „aducerea acasă” a tuturor provinciilor românești și înfăptuirea Marii Uniri, nu putem exclude nici contribuția maramureșenilor la acest act măreț. Fără a intra în prea multe detalii istorice în acest sens, deoarece acest lucru este apanajul istoricilor, ne propunem doar să ilustrăm modul în care se reflectă ele în o parte din presa maramureșeană actuală.
În cotidianul independent „Graiul Maramureșului”, serie nouă, anul XXX, nr. 8644, pagina 6 este ocupată de un articol sub semnătura lui Ion Piso, cu titlul „Maramureșul și Marea Unire/ Simpozion extraordinar sub egida Academiei Române la Centrul Nobilimii Maramureșene din Vișeu”. Organizat de Fundația ION și LIVIA PISO, la 15 septembrie 2018, la Centrul Documentar-expozițional al Nobilimii Române Maramureșene, având ca temă „Maramureșul și Marea Unire”, simpozionul s-a bucurat de sprijinul autorităților și a numeroase personalități de marcă din viața științifică și culturală: reprezentanți ai Academiei Române, profesori universitari, fețe bisericești, cadre didactice, oameni de cultură, jurnaliști etc. Un oaspete de seamă a fost și dl Dr. h. c. Gheorghe Duca, Președintele Academiei de Științe de la Chișinău.
Prezent la simpozion, Prof. univ. Radu Baltasiu, în comunicarea sa „Geopolitica rețelelor organice pe axa Carpaților: familiile nobile maramureșene” a vorbit despre primele scrieri în limba română, cele de la Ieud (Zbornicul de la Ieud) și cele de la mănăstirea Perii Maramureșului, care dovedesc „existența unei doctrine politice românești deplin formată în conștiința maramureșenilor încă din secolul al XIV-lea prin acest început de rostire românească”, și despre împotrivirea acestora la tendința de catolicizare.
Dr. Cristina Țineghe a prezentat o comunicare despre „Contribuția lui Gavrilă Iuga la realizarea și recunoașterea Marii Uniri”. Vorbind despre personalitatea lui Dr. Gavrilă Iuga, fost prefect al Maramureșului, Domnia sa a spus printre altele că acesta „în prizonieratul din Primul Război Mondial a colindat întreaga Rusie, până la Vladivostok, pentru a înrola în regimentele de voluntari prizonieri români, voluntari ce au luptat la istorica bătălie de la Mărășești, aducătoarea Marii Uniri prin sacrificiile încununate de victorie ale acestor eroi români”. Aceeași sursă ne spune că activitatea lui Gavrilă Iuga nu s-a limitat doar la atât: „Reîntors în țară, Dr. Gavrilă Iuga, a fost numit de către guvernul Vaida-Voievod expert pentru stabilirea graniței de nord a țării, sarcină pentru care a depus eforturi extraordinare pentru a convinge politicienii asupra drepturilor teritoriale ale României dincolo de Tisa”.
Într-o altă sursă, Revista „Clepsidra de Cristal”, anul V, nr. 18, iunie 2018, a Asociației Culturale Clepsidra de Cristal Tăuții-Măgherăuș, la p. 5-7 este publicat un articol semnat de Nicoară Mihali, cu titlul „Cu ce a impresionat Maramureșul la Marea Unire de la Alba Iulia”. Autorul afirmă că, în urma cercetărilor, a descoperit o serie de detalii care scot în evidență faptul că „maramureșenii au fost … în prima linie sau cei dintâi în ceea ce privește detaliile Marii Uniri de la Alba Iulia”. Pentru mai multă veridicitate, „maramureșenii și-au dus cu ei și doi jurnaliști: pe Ioan Bilțiu Dăncuș (care a fost și reprezentantul dascălilor maramureșeni la Marea Unire) și pe Ioan Bârlea, ale căror articole din „Sfatul” ne-au scos la lumină o serie de picanterii despre care, în ziua de azi, în mod sigur nu s-ar mai fi știut”. Așa aflăm, din spusele autorului, că, în urma cercetărilor, a depistat un număr de „73 de participanți din Maramureș cu țările Lăpuș, Chioar și Codru, la care dacă adăugăm și Oașul care a fost de partea noastră, am avea peste 100 de participanți cu drept de vot la Alba Iulia. Ceea ce înseamnă că devansăm județele Alba, Arad, Bihor, Caraș Severin și Hunedoara. Iată că, de pe această poziție, Maramureșul s-ar fi aflat pe primul loc din punct de vedere numeric în fruntea celor care au mers la Alba Iulia”. Conform spuselor autorului, Dr. Ilie Ghergheș, în cartea „Maramureșenii și Marea Unire” consideră că Maramureșului i se rezervă un loc de „prințesă a istoriografiei românești”, și aceasta pentru că „maramureșenii sunt primii care au deschis defilarea la Alba Iulia, datorită frumuseții costumului lor popular, datorită prezenței ceterașilor, a mirilor, a preoților și a soldaților pe care i-au dus cu ei”. Se mai spune în articol că Maramureșul a avut cel mai mare steag la Alba Iulia, un steag donat de egumenul Mănăstirii Bixad, Augustin Atanasie Maxim, și la care s-a lucrat aproape o lună de zile. Nicoară Mihali argumentează de ce maramureșenii au deschis defilarea de la Alba Iulia: „au avut cel mai mare și mai frumos stegar, cel mai mare steag, dar am fost și primii care am depus Credenționalele în Sala Unirii. Ni s-a dat acest drept”. De ce maramureșenii au fost atât de bine organizați și pregătiți? Ne spune tot autorul articolului: „Într-un protocol de constituire a Consiliului Național Român din 22 noiembrie 1918, la ora 11.00, 300 de fruntași ai Maramureșului Istoric cu vreo 5.000 de participanți se întâlnesc la o mare adunare la Sighetu Marmației. În acest protocol se precizează o mulțumire adresată domnului Alexandru Cuza Anderco (din Borșa) pentru că a dăruit o sută de mii de coroane pentru constituirea Consiliului Național Român din Maramureș. Acești bani au susținut cheltuielile pentru o bună organizare, dar și deplasarea la Alba Iulia”.
Lăudabil este și „proiectul inedit” al autorului de a pune în versuri „momentele definitorii ale istoriei Maramureșului și implicarea maramureșenilor în Marea Unire” într-un volum întitulat „Borșa – Cămașa iubirii”, în care autorul vorbește în alt mod despre patriotism și despre istoria Borșei și a Maramureșului: „Am decis să pun în versuri istoria Maramureșului, pentru că poezia este forma supremă de a te închina în fața Neamului tău”.
Într-un alt articol din revista menționată, Nicoară Mihali relatează despre un preot din Sârbi. Emil Fucec, care a dus cu el la Alba Iulia doi miri din sat: „Din jurnalul lui aflăm că duminică dimineața, în 1 Decembrie 1918, maramureșenii au mers și au stat în jurul cortului lui Iuliu Hossu, și aveau și perechea de miri lângă ei. Cei doi tineri din Sârbi erau strigați de trei ori în biserică și urmau să aibă nunta, iar înainte de nuntă, preotul Fucec i-a dus la Alba Iulia. De fapt, după ce Iuliu Hossu a citit declarația de Unire, i-a pus pe o masă pe cei doi tineri, iar în jurnalul său, Fucec scrie că exact în clipa aceea norii au dispărut de pe cer, ieșind soarele. La Alba Iulia s-a spus că acești miri sunt de fapt simbolul Unirii românilor, și că ceea ce Dumnezeu unește, omul să nu despartă niciodată”.
Credem că este un semn de respect și prețuire să aducem mulțumiri tuturor celor care se străduiesc să readucă la lumină fapte uitate, dar care au marcat istoria atât de zbuciumată a poporului român în drumul lui spre libertate.
Fie ca dragostea de neam și țară care a însuflețit mintea și inima strămoșilor noștri, îndemnându-i la fapte mărețe, să renască pentru a da o nouă strălucire acestui popor atât de dezbinat în prezent și să ne adunăm din nou, ca altă dată la Alba Iulia, în jurul unui ideal, idealul Unirii și Întregirii neamului.
Mihai Trifoi
